Rugi de Augustin

Vara este aproape de sfârşit. Vacanţa cea mare se apropie şi ea de final. Dar la Augustin s-a lucrat din plin, s-a lucrat mult şi frumos, s-au împlinit binecuvântări dumnezeieşti.
De la cele patru doamne (Elena Birţ, Camelia Mircea, Mona Olăreanu şi subsemnata), care pictăm în Augustin icoane pe sticlă de 3 ani, mulţi copii au deprins acest meşteşug.
Lucrând cu copii din sat la ateliere de vară, am descoperit cinci talente: Adrian Birţ, Andrei Milea, Andreea şi Ana-Maria Nechita, Maria Ioana Oprea.
Dar lucrarea aceasta a mers mai departe, până în Basarabia, unde am organizat o tabără de creaţie în cadrul căreia 20 de copii şi tineri au desluşit din tainele pictării icoanelor pe sticlă.
Munca pe care o facem cu doamnele din uitatul şi izolatul Augustin căutăm să o scoatem, prin autenticitate, din „moda” recuperării meşteşugurilor tradiţionale.
Vom încerca să şi arătăm munca, talentul şi această autenticitate în cât mai multe cu putinţă expoziţii pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le vom numi „Rugi de Augustin”.

De ce „rugi”?
„Rugi” este un cuvânt cu mai multe sensuri. În cele mai multe dintre ele el este potrivit cu ceea ce se doreşte a fi o expoziţie de icoane pe sticlă. Desigur, probabil că cel mai cunoscut sens, acela de „rugăciune”, iese în evidenţă întâiul. Plămădirea unei icoane se începe cu rugăciune, rugăciunea însoţeşte mâinile, sufletul şi mintea pictorului şi icoana în timpul pictării ei, rugăciunea de mulţumire desăvârşeşte lucrarea. Icoana este ea însăşi o rugăciune fiindcă apropie lumea văzută de lumea nevăzută, pământescul de ceresc, omul de Dumnezeu. Se spune despre icoană că este o fereastră către Cer, ca şi cum Cerul ar fi la o distanţă apreciabilă de om. Însă Dumnezeu nu este departe de noi niciodată, ci noi ne situăm prin păcat departe de El, fără ca El să sufere vreo îndepărtare. Icoana este o punere în imagine a cuvântului religios, a cuvântului sfinţitor. Ea revelează aspectul vizual al Evangheliei, punând în culoare Învăţătura Izbăvitoare. … Ce creaţie minunată a lui Dumnezeu: CULORILE! Ne-am gândit vreodată la ele astfel: ca rezultat al creaţiei divine? …  Principalele culori folosite în icoana pe sticlă sunt roşu (Jertfa şi curăţia), galben (pâinea cea de toate zilele şi Euharistia) şi albastru (Cerul – ca pace şi veşnică fericire). Ele pun cele trupeşti ale oamenilor în armonie cu cele sufleteşti. Şi până la urmă ce caută omul în rugăciune, dacă nu tocmai această armonie aducătoare de pace şi fericire?


„În ceteatea-mpărătească
Prins-au rugii
să-nflorească”
Ramurile cu spini ale măceşilor sunt prinşi în colind, făcând legătura în timp şi spaţiu între Naşterea, Jertfa şi Învierea lui Hristos. Plămădirea unei icoane trece întru acestea prin reprezentări, prin raportarea sfinţilor reprezentaţi la aceste Evenimente fundamentale pentru existenţa noastră veşnică, prin jertfa de timp, de idei, de trudă a iconarului. Rugi (spini) aşezăm prin păcat pe fruntea lui Hristos! Rugi desprindem din rănile Lui prin eforturile de tămăduire a sufletului. Iar pentru iconar icoana este şi tămăduire, dar şi responsabilitate care merge până la Cer; este Colind, Cruce şi Izbăvire; este bunăvestire, pogorâre până la întâlnirea cu propria mizerie sufletească şi înviere întru nădejde şi dragoste.

Rugi de leu în pustie
„Rugi” înseamnă şi strigăte puternice. Scriptura identifică pe ultimul proroc al Vechiului Testament şi întâiul vestitor al Evangheliei, pe Sfântul Ioan Botezătorul, cu „Glasul celui ce strigă în pustie: «Gătiţi calea Domnului! Drepte faceţi cărările Lui!»” (Matei 3, 3). Icoanele sunt strigăte tăcute dar puternice care propovăduiesc Evanghelia! Pentru acestea căutăm să propovăduim şi noi meşteşugul!