Rugăciunea – dar dumnezeiesc

A ne ruga înseamnă a ne înălţa spiritul şi inima către Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre şi a-I implora ajutorul.
A ne înălţa spiritul către Dumnezeu înseamnă a ne smulge din vârtejul treburilor omeneşti a tuturor atracţiilor pământului, fie pur materiale, fie intelectuale, după gradul de cultură al fiecăruia. Orice bucurie a trupului şi a spiritului trebuie înlăturată pentru a putea convorbi cu Dumnezeu şi a ne dărui Lui în întregime.
A aduce laudă lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că toată fiinţa noastră este creată şi-I aparţine Lui. Deci ascultarea noastră o datorăm numai Lui, căci suntem opera Lui şi trebuie să ne îndeplinim misiunea pe care ne-a încredinţat-o El. Orice alt scop am vrea să atingem în viaţă, în afara voinţei lui Dumnezeu nu ne va aduce decât dezastru trupesc şi spiritual. Noi suntem creaţi cu un scop bine determinat de Creatorul nostru şi El
ne-a pus la dispoziţie toate mijloacele ca să-l atingem. Pentru mântuirea noastră El ne-a dăruit totul, chiar pe unicul său Fiu, pe Iisus Hristos, ca model de viaţă şi descoperitor al voinţei Sale. A fugi şi a ne eschiva de la cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte sensul şi scopul nostru în viaţă şi a ne făuri unul personal după aprecierea noastră, înseamnă a ne condamna singuri la moarte veşnică. Astfel deci, pe bună dreptate, suntem datori să aducem cu laudele şi mulţumirile noastre Celui ce ne-a creat şi nu ne-a lăsat pradă propriilor fantezii, conducându-ne în mod greşit, ci din contră ne-a arătat clar şi precis calea de urmat prin legile Sale. Mai mult ne-a trimis şi modelul unic, minunat, născut ca şi noi din carne si sânge şi având aceleaşi cerinţe ca ale noastre pe care le-a demonstrat în mod palpabil cum trebuie să le rezolvăm.

Sufletul – o comoară
Cine îl are pe Iisus de model în toate acţiunile vieţii lui, acela şi-a găsit sensul vieţii şi pacea sufletului lui.
Recunoştinţa noastră faţă de Creator trebuie să fie nesfârşită. Toate popoarele lumii, chiar şi cele barbare, simt necesitatea rugăciunii de adorare, care este de fapt fondul oricărui cult religios.
A cere lui Dumnezeu cele ce sunt necesare corpului nostru este alt obiectiv al rugăciunilor noastre. Acest corp care deşi este o capodoperă a Maestrului Creator, totuşi în urma neascultării faţă de voinţa Stăpânului şi-a pierdut starea de fericire veşnică în care a fost orânduit la început şi pe care altfel ar fi putut să şi-o păstreze. Uneltirile diavoului însă l-au determinat să-şi satisfacă dorinţele şi poftele personale călcând voinţa şi porunca Creatorului, aşa cum de altfel face acum întreaga omenire, ca o moştenitoare credincioasă a primului şi neascultătorului ei reprezentant. Astfel, de la primul act de neascultare al omului a intrat în lume moartea şi suferinţa. Corpul nostru se zbuciumă în zadar, căci destinul lui este implacabil, dreptatea Creatorului trebuie să aibă loc.
Ferice de cei ce-şi descoperă sufletul şi spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia evidentă că în afară de corpul lor pieritor, ei posedă această comoară ce nu va pieri odată cu trupul lor, ci din contra, întocmai ca un prizonier captat în lanţuri, e dornic de adevăr şi de lumină, suspină după revenirea lui la prima stare de fericire şi simte că aceasta se va întâmpla numai cu ajutorul mijloacelor pe care însuşi Creatorul i le-a pus la dispoziţie. Rugăciunea neîncetată către Cel care ne-a făcut invocarea ajutorului Său în lupta cu materia coruptă din noi, este singura noastră cale sigură de urmat şi singura consolare.