Respect şi omenie

A devenit un lucru tot mai obişnuit ca „unii” să arunce vorbe grele asupra „altora”. Jignirile, grosolănia, vorbele urâte, gura spurcată, sunt metode din ce în ce mai des întâlnite de a intra „în dialog” cu cel care nu îţi împărtăşeşte opiniile. Semnăturile strânse de coaliţia pentru familie au dus la dezlănţuirile furibunde ale unor „intelectuali”. Nu pun în ghilimele opera acestora, nici activitatea lor jurnalistică, pentru că nu am căderea să o fac. Însă eticheta de intelectual, de elită care are de transmis un mesaj plin de sens, este pentru cei mai mulţi dintre ei un fals. Nici prin gând nu ar trebui să îţi treacă, dacă eşti în „gaşca” intelectualilor, să jigneşti trei milioane de români, numindu-i proşti doar pentru că vor să organizeze un referendum. O iniţiativă absolut legală, firească într-o democraţie, a întărâtat o parte din „elită” care s-a transformat peste noapte în haită gata să sfâşie pe oricine. Dar metehnele dobândite în comunism ies la suprafaţă şi transformă şi umbra de umanitate pe care ar fi putut-o avea acel om în cea mai urâtă modalitate de a se manifesta.

Alegeri şi multă mizerie
În multe zone ale ţării, în special în cele rurale, alegerile din 5 iunie au scos la suprafaţă multe, prea multe mizerii ieşite din inimile şi minţile semenilor noştri. „De multe ori – spune părintele Ilie Cleopa -  pierdem toată osteneala noastră şi toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea şi limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând şi toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă. Zice Mântuitorul că din prisosinţa inimii grăieşte gura. Şi Solomon zice: Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă. Ferească Dumnezeu!”. Cât adevăr dureros exprimă cuvintele părintelui Cleopa! Şi mă întreb eu, care am semnat pentru referendum, ca naivul care crede că oamenii ascultă cuvântul Sfintei Scripturi şi al Bisericii: înţelegi tu, creştine, despre care Dumnezeu vorbeşte părintele Cleopa? Despre Cel înaintea căruia tu –  creştine drag, care înjuri de mama focului pe unde apuci pe tot omul care nu gândeşte ca tine –  îţi pleci genunchii, probabil, dimineaţa şi seara şi în alte momente ale zilei. Despre Cel înaintea căruia cazi în genunchi atunci când vii la Sfânta Liturghie, spunându-i toate necazurile tale. Despre Cel care te învaţă să nu îţi judeci aproapele, să nu îi spui „Prostule!” sau „Nebunule!” pentru că vrednic vei fi de gheena focului. Şi tu, care crezi în Dumnezeu, îţi spurci fratele de nu îl mai pot spăla nici 77 de ape? Până unde merge nebunia ta? Şi nu te amăgi! Chiar dacă Scriptura sau îndreptarele morale menite să călăuzească viaţa creştinului nu vorbesc despre mijloacele moderne de comunicare, şi un simplu „like” pe facebook dat unui comentariu negativ te face părtaş răului făcut de cel care a scris comentariul repspectiv. De asemenea, în cuvântul părintelui Cleopa limba celui răutăcios are ca prelungire, în zilele noastre, degetele care bat nervos în tastatură cuvinte nedemne de cel făcut după chipul lui Dumnezeu. Câţi dintre noi nu am fost ispitiţi în viaţă să răspundem răului cu rău, să spunem noi cum stau lucrurile? Nu este demn pentru un creştin să facă aceasta şi nu este normal să danseze în tandem cu cel care îşi varsă ura iraţională asupra celorlalţi. Prin astfel de manifestări nu facem altceva decât să transferăm bârna din sufletul nostru în viaţa celuilalt. Este îndreptăţit, oare, un criminal să ţină cursuri moralizatoare celorlalţi? Poate, oare, o desfrânată să predice cuvântul credinţei ca şi cum ar fi o mironosiţă? Poate, oare, hoţul sau ticălosul să le vorbească celorlalţi de corectitudine morală? Poate, desigur, atâta vreme cât nu îşi cunoaşte propriul său păcat şi peste glasul mustrător al conştiinţei aruncă temeinic mizeria unei minţi bolnave de păcat, de necredinţă, de dorinţă de putere şi de slavă deşartă. Şi mai poate face aşa ceva cât timp are alături de el trepăduşii şi postacii de serviciu care să îi înalţe osanale, să îi şteargă praful inexistent de pe umărul hainei şi să îi spună neîncetat cât este el de bun. Păcat, dragi creştini, că am uitat să îl gândim pe Dumnezeu în toată vremea, şi să îi spunem adâncimile fiinţei tot mereu: când suntem încercaţi, supăraţi, bucuroşi sau în dilemă. Vorbirea mai întâi cu El nu ne-ar lăsa să cădem în ispita de a ne face părtaşi la roadele întunericului, ci dimpotrivă. Nimic, dar absolut nimic nu ar trebui să clintească vieţuirea noastră de credincioşi ai lui Hristos în această lume. Ura manifestată în orice mod şi părtăşia la ea – chiar şi printr-un simplu „like” – nu pot înmulţi nicidecum dragostea.