Repere istorice în dezvoltarea relaţiilor dintre Stat şi Biserică la români

În curs de apariţie la Editura Andreiană este lucrarea Repere istorice în dezvoltarea relaţiilor dintre Stat şi Biserică la români. În mod tradiţional, relaţiile dintre Biserică şi Stat în ţările majoritar ortodoxe au urmat principiul bizantin al „simfoniei”, adică al armoniei, al sincronizării, al înţelegerii şi cooperării dintre două instituţii deosebite şi distincte: una spirituală şi cealaltă politică.
„Cu toate acestea, în Ţările Române „înţelegerea” a fost adaptată la realităţile Principatelor, iar apoi ale Statului român modern, acesta fiind influenţat de spiritul occidental secularizat. Biserica se ruga permanent pentru Stat, aşa cum o face până astăzi, dar adesea ea se şi ruga de Stat să o ajute. Statul, la rândul său, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea să aservească instituţia eclezială.
Orice s-ar spune, în viaţa poporului român Biserica Ortodoxă n-a fost niciodată un rival, un adversar sau un concurent al Statului, ci a reprezentat, ca să zicem aşa, „spaţiul” în care lumea trecătoare a pământului se întâlneşte cu Împărăţia veşnică a Cerului, dar şi intervalul dintre „arşiţa” zilei de acum şi speranţa zilei de apoi. În acest sens, în toată istoria ei, relaţia dintre Biserică şi Stat a fost marcată şi de tensiunea dintre tradiţia continuităţii şi tendinţa înnoirii.
Separarea Bisericii de Stat este însă una dintre caracteristicile fundamentale ale modernităţii. Ea presupune faptul că Statul nu îşi asumă o identitate confesională şi nu favorizează sau împiedică în vreun fel exercitarea libertăţii religioase şi de conştiinţă a cetăţenilor săi.
Statul însuşi, deşi este diferit de societate, se află în serviciul acesteia, prin instituţiile sale. El trebuie să ţină cont de crezurile, de sensibilităţile religioase şi de fundamentele morale ale cetăţenilor. De aceea, separarea Bisericii de Stat presupune doar refuzul Statului de a legifera în favoarea sau împotriva unei credinţe religioase ori unor valori morale.
Când Statul legiferează împotriva principiilor şi a valorilor religioase sau morale ale majorităţii cetăţenilor săi – ca în cazul interzicerii simbolurilor religioase în spaţiul public sau în cazul unei recunoaşteri a „căsătoriilor” între homosexuali –, atunci Statul încalcă principiul separării Bisericii de Stat.
Împotriva vocilor care susţin faptul că religia creştină trebuie trăită doar în sfera vieţii private, accentuând astfel o separare totală a Bisericii de Stat, trebuie menţionat faptul că religia creştină are valori şi principii cu o evidentă dimensiune social-comunitară, publică.
Realizând o privire de ansamblu asupra lucrării de faţă, putem spune că aceasta urmăreşte să analizeze modul în care au interacţionat, în istoria ultimilor 150 de ani, Statul şi Biserica la români, întrucât Statul, în virtutea suveranităţii sale, a legiferat şi în sfera vieţii bisericeşti, iar aceste legi arată cel mai limpede, la nivel ideologic şi de intenţie, modul în care Statul român a cultivat această relaţie cu Biserica Ortodoxă Română. Această Mamă a neamului românesc s-a identificat, pe parcursul celor două milenii de creştinism şi românism, cu aspiraţiile poporului român şi a contribuit, în mod definitiv şi categoric, la dezvoltarea şi cultivarea limbii, culturii, artei şi tradiţiilor acestuia, precum şi la păstrarea identităţii sale etnice.” Afirma Acad. Alexandru Surdu, Vicepreşedinte al Academiei Române ]n prefaţa lucrării.