Refuzul de a vedea

Vederea este un dar, ca orice simţ de altfel, ca orice componentă a fiinţe noastre, care ne ajută să trăim în această lume. Cei care sunt lipsiţi de unul sau mai multe simţuri, sau cei care le pierd din anumite motive în timpul vieţii, sunt, în general, mult mai conştienţi de valoarea acestora. Noi, cei care ne folosim de simţuri fără ca organele respective să fie atinse de vreo boală, de cele mai multe ori devenim insensibili la importanţa acestora pentru viaţă, ceea ce face ca, din cauza neglijenţei, a indiferenţei, sau a abuzurilor să pierdem capacitatea funcţională a acestora, în parte sau în totalitate şi de cele mai multe ori nu la vârste înaintate. Cam aşa se petrec lucrurile şi în viaţa duhovnicească. Deşi, prin ortodoxie, avem la îndemână o comoară imensă, o ignorăm şi prea puţin suntem tentaţi să ne-o însuşim prin cunoaştere raţională şi prin trăire. Suntem, practic, orbi şi neputincioşi în a vedea lumina păstrată şi transmisă de către Biserică de-a lungul veacurilor, de cele mai multe ori cu preţul sângelui. Această lumină, din fericire, o văd alţii, necreştini, sau aparţinători ai confesiunilor neoprotestante, care se convertesc la ortodoxie. Îşi recapătă vederea duhovnicească şi pentru aceasta sunt recunoscători în mod sincer Domnului Hristos şi Bisericii Sale. Am putea, într-un fel, să îi luăm ca îndrumători în privinţa conştientizării valorilor nepieritoare pe care le avem în proximitatea noastră. O vedere curată şi conştientă ne ajută să avem o credinţă vie şi să ne închinăm Domnului „în duh şi în adevăr”.