Recunoştinţa

Viaţa noastră este presărată cu tot felul de evenimente. Existenţa noastră începe cu multe evenimente frumoase. Perioada copilăriei este plină de zile frumoase, încântătoare.
Sunt situaţii când ne este greu. Odată cu maturizarea noastră suntem chemaţi să ne asumăm responsabilităţi şi nu sunt neapărat uşoare. Cele care nu le refuzăm ne par chiar drăguţe şi ne umplu viaţa de o nouă frumuseţe.
Sunt unele provocări ce par peste măsura noastră de a le depăşi. În faţa unora ca acestea ne blocăm. Amânăm să le găsim o soluţie, până când le abandonăm, pur şi simplu. Din nefericire, orice problemă nerezolvată de noi nu se va rezolva de la sine. Astfel de probleme se adună şi la un moment dat explodează. În astfel de situaţii ne simţim rău de-a dreptul. Suntem copleşiţi şi nici numai ştim încotro s-o apucăm. Am vrea să rezolvăm, ba una, ba alta din cele vechi, dar ne prind din urmă şi cele noi. Apoi, cum să le rezolvi pe atâtea, câtă vreme, nici când era una singură nu am găsit soluţii? Atât de mult ne apasă o astfel de situaţie încât ne îndepărtăm de toţi şi de toate. Mulţi dintre cei ce ajung în astfel de momente grele, abia acum îşi aduc aminte de Dumnezeu. În noi înşine apar tot felul de frământări şi ne întrebăm de ce mi se întâmplă mie acestea? Ba chiar mai mult strigăm către Dumnezeu, cu ce-am greşit Doamne?!

Pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă (Evrei 12, 6)
Pentru a înţelege cu ce am greşit, Dumnezeu de fapt, ne sileşte, prin acestea prezentate mai sus, să intrăm în corabia mântuirii. Acest lucru îl descoperă, Pedagogul cel desăvârşit, prin cuvintele evangheliei ce ne sunt puse înainte în această săptămână.
Poate, că nu am fi ajuns aici dacă am fi recunoscut că nici o greutate a existenţei noastre nu am depăşit-o singuri. Primii paşi în viaţă îi facem ţinuţi de mână de părinţii noştri, dar parcă uităm acestea atunci când alergăm mai vioi decât ei. Mai presus de acestea, chiar în lumea aceasta, am venit din darul lui Dumnezeu, dar câţi ne mai gândim la aceasta? Poate că, dacă am face-o, am înţelege că este bine să mulţumim tuturor, dar mai ales lui Dumnezeu pentru tot şi toate. Abia atunci, cred că, problemele grele ce nu le putem rezolva am înţelege că ne aduc să ne apropiem de oameni, cu ajutorul cărora să le putem depăşi. Sau mai mult decât atât de Dumnezeu, care să ne descopere chiar şi oamenii potriviţi cu care să ne însoţim.
Nu suntem recunoscători. Dumnezeu ne iubeşte şi de aceea ne sileşte, prin încercări mari, să ne dorim să fim cu el şi cu cei din jurul nostru. Ne sileşte să intrăm în biserică, pentru a descoperi aceste perspective ce ne aduc la o viaţă fericită. Odată ajunşi aici, chiar dacă încă nu suntem prea bine întemeiaţi în credinţa noastră, descoperim că alături de El orice furtună a lumii se poate depăşi. El este cel de care ascultă şi valurile tumultoase şi vântul înfiorător şi care aduce pace şi linişte în sufletele noastre.