Râsul

De ce să râzi? De ce să nu râzi? Râsul este o provocare pentru orice creştin atunci când se încearcă punerea acestuia în legătură cu viaţa veşnică. Şi, împotriva râsului, sau în apărarea lui, se aduc argumente. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre râs că este bine să luăm aminte la acesta deoarece Domnul Hristos nu a râs niciodată. Îmi aduc aminte că atunci când râdeam, în copilărie, bunica mă mai mustra uneori, aducându-l ca exemplu pe Lazăr cel înviat din morţi de Domnul Hristos, spunând că acesta, după ce s-a întors din tărâmul veşniciei nu a mai râs niciodată. Tradiţia bisericească ne spune că nu a mai zâmbit niciodată în decursul celor treizeci de ani cât a mai trăit. Pe de altă parte, sfântul Laurenţiu, atunci când era martirizat prin ardere, râdea de călăii săi spunându-le să îl întoarcă şi pe partea cealaltă pentru a se prăji mai bine.
Sunt, aşadar, sfinţi care au râs, au glumit în timpul vieţii şi sfinţi care şi-au păstrat sobrietatea până la moarte. Personal, nu pot decât să mă bucur cu inima atunci când îmi aduc aminte de zâmbetul venit parcă de dincolo, cu care părintele Teofil Părăian mă întâmpina, aşa cum îi întâmpina pe toţi cei care îl căutau. Şi tocmai de aceea cred că atâta timp cât râsul te introduce mai mult în bucuria de a fi mai aproape de Dumnezeu acesta este un prilej pe care este bine să nu îl ratăm niciodată. Să nu uităm, de asemenea că, aşa cum spune un proverb latin, prin umor poţi
îndrepta moravurile. Ridendo castigat mores.