Rânduiala postului (II)

În rânduiala noastră, copiii, bătrânii, bolnavii şi cei ce lucrează în medii toxice nu sunt obligaţi să postească. Este această libertate: cum vor ei, să postească sau să nu postească. Dar dacă nu vor sa postească, să spună la spovedanie, ca să ia binecuvântare, pentru că binecuvântarea le va spori puterea. Biserica nu este tiran şi Dumnezeu nu vrea să ne ucidă cu postul, ci să strunim în noi aceste apucături rele. Şi totodată, ne reparăm şi sănătatea noastră. Biserica este numită şi spital pentru bolile sufleteşti. Fiecare boală fizică are un substrat sufletesc. Oboselile nervoase, spaimele, abuzurile, mânia, mândria, toate acestea ne atacă profund în lăuntrul nostru, se varsă aceste toxine în fiinţa noastră şi ne amărăsc viaţa cea dinlăuntru. De aceea, postul dumneavoastră trebuie să fie complet. Un post de mâncare, dar şi post de toată această răutate omenească.
Fiţi foarte atenţi ca nu cumva prin postul acesta fizic să-l pierdem pe cel sufletesc. Păziţi-vă, să postiţi şi cu inima şi cu această hotarâre de a va curăţi pe dinăuntru. Mai ales gura şi ochii şi limba să postească, altfel pierdem toată osteneala postului. Păziţi-vă de aceste răutăţi ale gurii şi ale inimii, care spurcă omul cel dinlăuntru. Unul nu mănâncă de dulce, dar îl mănâncă pe celălalt, îl sfâşie ca un lup. Altul posteşte, dar nu vorbeşte ani de zile cu vecinul sau cu colegul de la serviciu. Nu aşa. Împăcarea e prima faptă bună pentru post. Împăcaţi-vă unii cu alţii. Nu aşa: „Cum, să ma plec eu? El mi-a făcut, el mi-a zis…”. Nu, nu aşa! Pleacă-te tu, smereşte-te tu, calcă-ţi tu pe inimă, că va fi spre folosul tău. Împăcarea este o condiţie dumnezeiască, fără de care postul rămâne o osteneală zadarnică şi suntem pierduţi, fraţi creştini.
Postul înseamnă mai ales această abţinere de la orice faptă rea, de la orice gând păcătos. Suntem temple ale Duhului Sfânt, fiinţa omenească este biserică, este o biserică extraordinar de preţioasă şi aceste răutăţi ne spurcă, fraţi creştini. Spune undeva sfântul Pavel:
„De va batjocori cineva acest templu, îl va sfărâma Dumnezeu pe el…“[7].
Acest templu este trupul nostru. Să ne păzim de această sfărâmare a noastră şi să postim cu umilinţă, cu dorinţa de a fi mai buni, mai curaţi, mai iertători. Să fim noi înşine ca nişte lumini - ca să ne putem apropia de marea lumină a Învierii, să fim nişte locaşuri curate, în care să aibă loc Dumnezeu în noi.
Foarte mulţi încalcă acest post. Sunt părinţi care nu postesc şi nu-i lasă nici pe copii sa postească: „Te-ai prostit, cum să posteşti? Nu mai poţi, pierzi examenele”! Nu-i aşa. Dimpotrivă, postul lumineaza mintea, postul e o mare bucurie pentru trupul nostru. Dacă ne abţinem să mâncăm de câte ori vrea gura, se reînnoieşte organismul. Chiar dacă ne este foame, mai răbdăm puţin. Pentru că postul este poruncă, fraţi creştini. Şi trebuie să plinim aceste porunci.
Dacă încalci postul, îl încalci în contul tău. Pentru că orice faptă bună sau rea este înscrisă undeva de Cel care ţine „contabilitatea” vieţii noastre, Acela care ne-a spus că în ziua judecăţii, omul va fi tras la răspundere pentru orice cuvânt rostit în deşert, prostii, spurcăciuni, murdării şi orice cuvânt deşert. Şi e cumplit, fraţi creştini! Dacă vom da seama pentru fiecare cuvânt deşert, desigur şi celelalte fapte vor fi surprinse undeva, într-o „contabilitate” foarte precisă: orice faptă, fie bună, fie rea. Nu vom putea scăpa, fraţi creştini, de acest examen de la sfârşitul vieţii noastre — şi nu ştim când va veni acest examen. Îl dăm în faţa unei comisii cumplite, în care Judecătorul suprem este Însuşi Dumnezeu, Cel care le ştie pe toate. Iar în Împărăţia luminii, binele nu poate fi amestecat cu răul.
Postul înseamnă în primul rând cumpătare continuă, fraţi creştini, cumpătare. Nimeni să nu flămânzească pentru săturarea ta. Eu mănânc şi mă ghiftuiesc, iar altul rabdă de foame. Totdeauna să ne gândim şi la altul, pentru că daca toţi ne rugăm cu Tatăl nostru, [atunci] ne socotim toţi fraţi, având fiecare dragoste şi grijă de fratele lui, grijă de părinte pentru fiecare din semenii lui. Mântuitorul Hristos, în Evanghelie, stăruie asupra acestei griji exagerate pentru existenţa noastră. Pentru existenţa aceasta pământească, noi avem nevoie de foarte puţine lucruri. Şi este nevoie de cumpătare în viaţă - aceasta era şi înţelepciunea celor vechi: să te scoli puţin flămând de la masă - ca să fie loc pentru a mai mânca.