Raiul smereniei

Se spune în Pateric că pe când mergea spre chilia sa, avva Macarie a fost întâmpinat de diavolul pe cale cu secera. Cel rău căuta să-l lovească cu o seceră, dar n-a putut. Şi i-a zis diavolul sfântului Macarie: multă silă am de la tine, Macarie, căci nu pot face nimic asupra ta. Iată, orice faci tu şi eu fac. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti. Şi atunci l-a întrebat Avva macarie: care este aceasta? Iar el a zis: smerenia ta şi pentru aceasta nu pot asupra ta. Smerenia este cea care dă valoare veşnică tuturor virtuţilor. Dacă milostenia poate fi apreciată în lume şi atunci când este însoţită de mândrie, ea devine mântuitoare doar dacă cel milostiv este şi smerit. Aşa stau lucrurile cu toate virtuţile. A fi smerit înseamnă a fi conştient de faptul că nu ai nimic de oferit lui Dumnezeu, nu ai ce să adaugi Dumnezeirii. Tot ceea ce ţine de existenţa noastră şi de esenţa vieţuirii sunt daruri făcute de Dumnezeu. Noi am primit şi primim în continuare de la El. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit ?” (1 Cor. 4,7). Întrebarea Sfântului Apostol Pavel este un prilej de meditaţie de fiecare dată când mândria ne înşeală ridicându-ne prea sus şi făcându-ne să părem că suntem ceea ce nu suntem. Omul smerit îşi deschide mult mai uşor inima pentru a pătrunde în ea harul lui Dumnezeu, transformând-o pe aceasta în Rai ceresc.