Răbdare… Mulţumire … Înţelepciune…

Am auzit de mult că Dumnezeu îţi dă atâta cât poţi duce. Experienţa de zi cu zi a vieţii multora cred că a fost muza acestei învăţături. Ţine de noi dacă ştim să înţelegem tot ceea ce ni se dă: atât bun, cât şi mai puţin bun. Tot mai demult, părinţii ne spuneau că nu erau interesaţi de ceea ce făceau alţii, ci de ceea ce făceam noi. Azi, în postura de părinte, înţeleg mai bine acest lucru. De la bătrâni ştim că pe copil e bine să-l iubeşti când doarme. Încercaţi, şi veţi vedea că funcţionează. Asta nu înseamnă că peste zi nu trebuie să ne arătăm iubirea faţă de ei. Ba da. E chiar indicat. Am fost sfătuită să tac pentru că tăcerea e de aur. Am învăţat că e bine să ai răbdare. Le-am încercat. Rezultatul, în continuare voi proceda la fel. Şi, nu ştiu cum, dar am devenit puternică. Sau aşa am fost? Nu ştiu. Cert este că am fost întrebată retoric: „Cum poţi fi aşa de puternică?”. Răbdare, îngăduinţă, reflectare, autosugestie şi nu în ultimul rând convingerea că rugăciunile sunt de neînlocuit.

Ai grijă ce-ţi doreşti!
Nu cu mult timp în urmă, din discuţia pe care am purtat-o cu o amică, am înţeles că este nemulţumită de viaţa pe care o are. Dorea altceva. Deşi este ceva mai în vârstă decât mine, mi-am permis să o sfătuiesc să fie mulţumită cu ce are, să nu-şi mai dorească ce au alţii şi nici să-i invidieze pentru reuşitele lor, dar nici să se bucure pentru dezamăgiri. Am mers pe principiul că: „dacă şi-ar pune fiecare necazul pe poartă, ai zice că tot la
mine-i mai bine”. Nu ştiu cât m-a ascultat atunci. Important  este că, nu au durat decât câteva săptămâni şi răspunsul l-am primit. A înţeles mesajul meu. A convins-o o situaţie de viaţă ivită pe nepusă masă. Ar fi prea frumos dacă nu ar exista obstacole. Nu ne-am mai gândi defel la Dumnezeu. Ajungem, de multe ori parcă, la capătul puterilor. Avem deseori senzaţia că facem multe în zadar. Ne dăm de ceasul morţii până nu rezolvăm problemele. Când suntem parcă la capătul puterilor spunem că renunţăm. A renunţat cineva? Nu. Din contră, a mers mai departe, poate mai plin de elan, mai motivat, mai încrezător şi cu siguranţă mai matur. Este mare lucru să ştii cum să mergi mai departe. Aş începe cu o privire retrospectivă  în mine însămi.

Mai trebuie şi câte un prieten
Ne supără priviri, vorbe, fapte. Judecăm priviri, vorbe, fapte. Cerem iertare celor dragi pentru greşeli, ne scuzăm pentru omisiuni involuntare. Dar câţi dintre noi ne facem autocritica? Cred că ar sta la baza iertării şi înţelegerii depline. E mare lucru să vedem cu ce greşim noi înşine, ce putem schimba la noi şi, dacă putem schimba. Câţi oare dintre noi au demnitatea de a accepta sfaturile unui bun prieten care-ţi spune ce e bine şi ce e rău? Tu nu te vezi cum eşti. Un sfat obiectiv, venit din inimă, ce este  necondiţionat este mană cerească. Puţini sunt cei care îţi sunt aproape. Suferinţa ta nu opreşte lumea în loc. Tocmai de aceea sfaturile adevărate sunt puţine.
Dacă suntem conştienţi că există iubire sub diferite aspecte, atunci suntem conştienţi că există şi oameni buni care, chiar dacă te iubesc nu ştiu să o spună, dar ştiu să arate. Tot aşa cum sunt oameni care te iubesc şi nu ştiu să o arate. Consecinţele a tot şi a toate stau în răbdare. Răbdarea care este soră cu înţelepciunea şi iubirea,cu tăcerea şi curajul.  Să ne rugăm pentru tot. Să ne mulţumim cu ce avem. Să iubim ceea ce avem. Să ne respectăm pe noi înşine şi pe aproapele nostru. Să acceptăm ceea ce ni se dă. Să nu cerem decât înţelepciune, răbdare, iubire, pentru că: „Dumnezeu, nu doar că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, dar ne şi ajută, chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră şi nu ne lipseşte bunăvoinţa, nădejdea în El şi răbdarea” (Sf. Ioan Gură de Aur).