Puterea rugăciunii

Nimeni nu e neştiutor cu privire la faptul că rugăciunea e, într-adevăr, o nevoie primordială a fiecărui suflet, e un pom al vieţii, care hrăneşte omul şi-l face nestricăcios, fiindcă ne face părtaşi ai Dumnezeului Cel veşnic şi nestricăcios. Aşa cum nu există om fără suflet, tot aşa nu se poate concepe că cineva este viu, în Hristos, fără rugăciune.
Rugăciunea minţii e o lucrare neîncetată a cetelor îngereşti, pâinea, viaţa şi limba acestor făpturi netrupeşti, e o expresie a iubirii lor faţă de Dumnezeu. Tot aşa şi monahii, care-i imită şi se luptă în trup, trăiesc vieţuirea îngerească, aprind dragostea lor dumnezeiască prin neîncetata rugăciune a minţii.
De aceea, iaraşi şi de multe ori, în decursul istoriei, vedem monahi care uită ceasuri şi zile întregi să mănânce, uită şi de ei înşişi, dedicaţi fiind privirii minţii aţintite spre Domnul. De câte ori nu se bătea la uşa sfinţilor sau nu cânta cocoşul, iar ei nu simţeau nimic, fiindcă mintea (nous) lor se găsea pe înălţimile comuniunii cu Dumnezeu. Pentru ei rugăciunea e lupta cea mai duhovnicească, care devine o relaţie cu Tatăl şi Creatorul lumii, e o încălzire a inimilor lor, un urcuş la ceruri; e o îmbrăţişare desfătată a monahului cu Mirele şi Mântuitorul sufletelor noastre.
Biserica noastră trăieşte prin rugăciune; trăieşte prin rugăciunile copiilor ei. Desigur, există multe feluri de rugăciune. Dacă însă am vrea să vedem care e rugăciunea prin excelenţă a Bisericii care îşi păstrează necontenit vitalitatea „în toată vremea şi în tot ceasul”, atunci va trebui să ne adresăm copiilor ei cu chip luminos care alcătuiesc vieţuirea monahală. Fiindcă, precum spune un Părinte al Bisericii, Sfântul Isaac Sirul, ea este „lauda Bisericii lui Hristos” şi ea exprimă Evanghelia întrupată şi trăită. Monahismul este tezaurul ei cel mai sfânt, în care se păstrează intacte dogmele, evlavia adevărată, cugetul martiric autentic, predania duhovnicească nealterată, misiunea ei eficientă şi mântuitoare. El continuă cântecul ei fermecător prin care cheamă şi trezeşte pe Hristos Iubitul ei şi vânează porumbiţa cea cu totul luminoasă, Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede (cf. In 15, 26).