Putem trăi într-o lume (mai) curată?

Ne îngrijorează tot mai mult, şi pe bună dreptate, calitatea hranei, a apei, sau a aerului pe care îl respirăm. Este firesc, într-un sens, să fim îngrijoraţi, având în vedere semnalele din ce în ce mai negative ale oamenilor de specialitate, în privinţa poluării mediului înconjurător sau a aditivilor din alimente. Suntem expuşi unui risc foarte mare şi în acest sens, speriaţi, încercăm să consumăm o hrană cât mai curată – bio! – apa să fie plată, iar în privinţa aerului nu avem ce face, îl respirăm pe cel pe care îl avem. Că a scăzut foarte mult calitatea hranei, a apei, a aerului, este un adevăr de necontestat şi consecinţa acestui fapt o reprezintă incidenţa tot mai mare a bolilor cauzate de calitatea proastă a mâncării, sau de poluarea mediului înconjurător. Filosofii existenţialişti şi teologii începutului de secol XX se întrebau dacă nu cumva maşina creată de om va ajunge în cele din urmă să îl subjuge pe acesta, întrebare îndreptăţită având în vedere consecinţele ulterioare ale tehnologiei pe care aceştia le-au prevăzut în mare parte. Însă se vede că nu „maşina” – denumire generică pentru toate aparatele inventate de om până azi – este cea care l-a subjugat pe om, ci mintea împătimită a acestuia se foloseşte într-un mod distructiv de toate aceste invenţii. Poluarea, mâncarea tot mai proastă, sunt rezultate ale patimilor care, stăpâne peste mintea omului, îl transformă pe acesta într-un tiran care, în dorinţa de a poseda tot mai mult calcă orice principiu în picioare. 

Înţelegerea greşită a creaţiei
Într-un text bisericesc se spune „cu mintea mea cea păcătoasă am întinat apele, aerul şi pământul ...” exprimându-se prin aceste cuvinte realitatea faptului că distrugerea acestei lumi sau îmbolnăvirea omului de către om, cu bună ştiinţă, ţin de păcat. Raportarea noastră greşită la creaţie, pe care Dumnezeu ne-a dat-o în grijă, duce în cele din urmă la poluare. Relaţia păcătoasă cu semenii noştri, lipsită de iubire, ne face să fim indiferenţi la ceea ce le oferim acestora, iar aceasta duce în cele din urmă la oferirea cu bună ştiinţă a unor aditivi otrăvitori (e-uri) drept hrană. Cel care se raportează corect la lumea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o spre locuire, sau cel care încearcă cel puţin să se relaţioneze corect la semenii săi nu va îndrăzni să îşi pună o amprentă negativă asupra creaţiei lui Dumnezeu. „Eco-logia” începe de la persoană. Orice manifestare de moment – ca de exemplu stingerea luminii în ora Pământului – fără să fie rea, este insuficientă. Totul pleacă de la lupta interioară cu sine însuşi. Eliberarea de patimi, curăţarea minţii de înţelesurile pătimaşe vor da în cele din urmă posibilitatea creştinului să se raporteze cum se cuvine la lumea creată. Omul credincios va şti întotdeauna că orice faptă care influenţează negativ lumea sau pe semeni este de fapt un păcat îndreptat asupra lui Dumnezeu, păcat care îl îndepărtează tot mai mult şi în mod treptat de El. Şi va mai şti că este responsabil pentru tot ceea ce face întrucât orice faptă, orice distrugere săvârşită va avea consecinţe nefavorabile şi asupra generaţiilor viitoare. Prin rugăciune va reuşi însă să îşi stăpânească pornirile pătimaşe şi să aibă o viziune corectă, creştinească, plăcută lui Dumnezeu, asupra întregii creaţii.