Profesoara mea din clasa I superioară

Profesoara mea s-a ţinut de cuvânt; a venit azi pe la noi, tocmai când era să ies cu mama, să ducem ceva rufe unei femei sărace, recomandată într-un ziar milostivirii publice.
Profesoara mea nu venise de un an pe la noi; deci o primirăm toţi cu multă bucurie. Este tot aşa de slabă şi e tot cu vălul ei verde la pălărie, îmbrăcată foarte simplu şi pieptănată rău, căci
n-are vreme, sărăcuţa, să se dichisească. Pare a fi şi mai şubredă decât în anul trecut şi are vreo câteva fire de păr alb, tuşeşte mereu.
Mama o întreabă:
- Cum o duci cu sănătatea? Mi se pare că nu prea te îngrijeşti!
- Aşi, şi ce face asta, răspunse ea zâmbind, dar cu ochii trişti.
- Poate că prea vorbeşti tare! adăugase mama, că te osteneşti prea mult cu copiii? Aşa şi e; glasul ei se aude întruna, şi îmi aduc aminte de când eram în clasa ei, că vorbeşte tot mereu; vorbeşte ca să ţina copiii atenţi şi nu şade o clipa jos.
Eram sigur că o să vină pe la noi, ea nu-şi uită niciodată elevii; ţine cu anii minte numele tuturor.
În timpul examenelor de sfârşitul lunii aleargă la director, ca să-l întrebe ce note au luat copiii; îi aşteaptă la uşă şi le cere caietele de compoziţii, ca să vadă dacă au făcut progrese.
Mulţi, care sunt acum în gimnaziu, care poartă pantaloni lungi şi au ceasornice, merg la dânsa s-o vadă.
Azi venise la noi obosită, căci se întorcea de la o expoziţie de tablouri unde-şi dusese elevii, ca şi în anii trecuţi, când mergea cu ei în fiecare joi pe la muzee, ca să le explice şi să le arate toate lucrurile.
Biata profesoară! E şi mai prăpădită, dar tot veselă; când vorbeşte de şcoală îi creşte inima. Ea ceru să vadă patul (care acum este al fratelui meu) în care zăcusem aşa de greu acum doi ani; se uită lung la el fără ca să vorbească.
Rămase puţin la noi, căci avea de gând să meargă la un elev al ei, bolnav de pojar. Luase cu ea un pachet de caiete de corectat. Munca pentru toată seara! Ba încă, înainte de a înnopta, trebuia să mai dea şi o lecţie de aritmetică unei prăvăliaşe.
- Ascultă, Enrico, zise ea, la plecare, mai iubeşti tu pe profesoara ta, acum când dezlegi probleme grele şi faci compoziţii lungi? După aceea mă sărută, plecă şi strigă încă din capul de jos al scării: Să nu mă uiţi, ştii! Enrico!
- Nu, buna mea profesoară, nu! N-o să te uit niciodată! Chiar când m-oi face mare, o să-mi aduc aminte de tine şi o să vin să te vâd în mijlocul elevilor tăi.
- De câte ori voi trece pe dinaintea unei şcoli şi voi auzi glasul unei profesoare, o să mi se pară că te aud pe tine şi o să mă gândesc la cei doi ani petrecuţi în clasa ta, unde am învăţat atâtea lucruri, unde te-am văzut de atâtea ori bolnavă şi ostenită, dar totdeauna sârguincioasă, totdeauna bună; mâhnită, când unul din noi lua o apucătura rea în ţinerea condeiului; tremurând de frică, când ne întrebau inspectorii şcolari; veselă, când răspundeam bine; totdeauna blândă şi drăgăstoasă ca o mamă.
- Nu, n-o să te uit niciodată, buna mea profesoară!