Printre picuri de certitudine o mare de speranţe

În fugarnica noastră viaţă trăim între certitudini şi speranţe. Căutăm mereu adevăruri şi semne divine. Când suntem în frageda copilărie, fericirea noastră înseamnă naivitatea. Suntem extrem de fericiţi prin acest sentiment pe care doar pruncul aflat în preajma mamei sale îl poate avea. Şi nimic nu poate fi mai înălţător decât emoţiile pe care le avem în preajma sărbătorilor, când ştim sigur că vine Moşu’. Imaginile şi emoţiile acestea ne trec fiecăruia prin minte şi prin inimă acum, când ne aflăm în preajma zilelor ce ne aduc atâta speranţă. Eram copii şi trăiam aşa cum trebuie să trăiască copiii. Cu iubirea şi naivitatea în sân, cu dragul pregătirilor pentru ca ghetuţele să fie curate şi poeziile să fie spuse fără nicio greşeală.
În următoarea etapă a vieţii noastre certitudinea nu mai este la ea acasă şi este încercată de întrebări: Există? Vine? Ce-mi aduce? E clar că naivitatea şi frumuseţea purităţii noastre de copil este pusă la încercare. Am acceptat oarecum voioşi că nu există Moş Crăciun şi nici Moş Nicolae. Voioşi pentru că, de fapt dorim să arătăm că suntem mari de-acum şi nu ne mai încredem chiar aşa, în orice. Este, de fapt, etapa vieţii în care ne-am rupt oarecum de fusta mamei şi păşim, destul de timid, în exteriorul  cercului strâmt şi călduros al certitudinii că fericirea există. Ascultăm de mai mulţi şi de mai mari ca noi, care ştiu ei mai bine. Sau, pur şi simplu, constatăm în mintea şi în simţirile noastre că există îndoieli.

Printre (in)certitudini
Când deja eşti la vârsta certitudinii vrei, cu tot dinadinsul, ca Moşul să existe. Puterea minţii tale şi înţelepciunea pe care viaţa ţi-a dăruit-o îţi spune clar că minunea există, că Moşul există şi că este lângă tine atunci când trebuie să fie.
Am retrăit această lecţie azi. Un schimb de replici haioase mi-au adus în minte cele trei etape ale vieţii noastre. M-a amuzat teribil discuţia dintre străbunica de 85 de ani şi nepoata de 9. Sigur că, înţelepciunea mamii nu a cedat nicio clipă la certitudinea fetiţei care susţinea că Moşul nu există. Şi tare mândră mai era că nu există. Bunica, în schimb, pe ton certăreţ, chiar cu vocea ridicată, i-a spus fetiţei să nu mai spună aşa ceva niciodată: Moş Crăciun şi Moş Nicolae EXISTĂ!
„Bine, bunica, treaba ta, crezi ce vrei, eu cred ce vreau”, păreau a spune ochii micuţei. Discuţia s-a încheiat. A venit seara în care sosea Moşul. Fetiţa părea destul de neliniştită. Simţeam nerăbdarea ei. Ajunsese ca certitudinea să se confrunte cu speranţa, cu nădejdea, cu îndoiala.
Am încercat să privesc detaşat această frământare a ei. Ochii înlăcrimaţi pe care-i avea mi-au spus că îi dădea dreptate bunicii. A înţeles că niciodată nu trebuie să mai spui că nu există Moşu’. A înţeles că indiferent de unde vine şi ce aduce face parte din bucuriile pe care viaţa ni le oferă.
Eu, în schimb, am retrăit plăcut, clipele copilăriei mele.
Am înţeles azi, mai mult ca altădată, câtă dreptate zace în cele „Trei feţe” ale lui Blaga:
„Copilul râde:
„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărulcântă:
„Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
Da, Moşule, asta îmi doresc: să-mi aduci înţelepciunea!