Prietenie, credinţă şi dragoste

Prieteniile se leagă cel mai uşor între copii şi pe cât de uşor se împrietenesc cei mici, la fel de uşor se şi împacă dacă, dintr-un motiv oarecare, au avut vreo dispută. Prieteniile întemeiate la vârstă fragedă au mari şanse să rămână astfel pentru mult timp, sau poate pentru toată viaţa. La vârsta matură prietenia poate avea sinonimii precum interesul, proaste obiceiuri comune şi de aceea de foarte multe ori o relaţie de prietenie care părea solidă se poate transforma destul de uşor într-una de război în care vechii prieteni devin proaspeţi duşmani. Cu un prieten te ajuţi, pe un prieten îl cauţi nu doar la nevoie şi cu el poţi discuta problemele care te frământă. Prietenii se ajută între ei şi acesta este înţelesul cunoscutului proverb care spune că „prietenul la nevoie se cunoaşte”. Adevărata prietenie nu ţine seama de statutul social sau de apartenenţa etnică, pentru că iubirea transcende toate limitările impuse de existenţa noastră în timp şi spaţiu. Un exemplu concret ni-l oferă sutaşul care îi cere Domnului Hristos să îl vindece pe slujitorul său (cf. Matei 8, 5-13). Acest sutaş nu se comportă ca un stăpân faţă de slujitorul său – cum era de altfel îndreptăţit să facă în conformitate cu mentalităţile specifice epocii – ci îl respectă ca pe un prieten. Deşi era ofiţer roman, acesta se smereşte şi îl roagă pe Hristos. Pe lângă iubirea faţă de slujitorul său sutaşul îşi dovedeşte şi credinţa pe care de altfel însuşi Domnul Hristos o apreciază: „nici în Israel nu am văzut atâta credinţă”. De altfel iubirea şi credinţa sunt două virtuţi care menţin prietenia pentru veşnicie. Acestea două dau de altfel şi puterea de a ierta greşelile unul altuia pentru că, oricând şi oricine poate greşi. Prietenul ştie să ierte şi nu va păstra niciodată în inima şi în mintea sa memoria răului făcut de celălalt.
   
O pildă
„Doi prieteni mergeau împreună prin deşert. La un moment dat s-au certat, şi unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt şi l-a lovit. Acesta din urmă, îndurerat, fără cuvinte, a scris pe nisip: „Astăzi, cel mai bun prieten m-a jignit şi m-a lovit.”
Au continuat să meargă şi au ajuns la o oază, în lacul căreia au decis să se răcorească. Cel care fusese pălmuit a fost cât pe ce să se înece, dar prietenul său l-a scos la mal. După ce şi-a revenit, cel salvat a scris pe o piatră: „Astăzi, prietenul meu cel mai bun a fost lângă mine când am avut nevoie de el.”
Celălalt l-a întrebat:
- Când te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatră. De ce?
Acesta i-a răspuns:
- Când sunt rănit scriu pe nisip pentru ca vânturile să şteargă amintirea suferinţei. Dar când cineva îmi face un bine sap această amintire în piatră, pentru ca ea să dăinuie, neştearsă…”
Nisipul mai păstrează pentru un timp amintirea răului făcut până când vântul spulberă durerea provocată. Cea de-a doua faptă, cea bună, încrustată în piatră, a adus cu sine şi iertarea. De fapt tocmai aceasta a fost vântul care a spulberat amintirea scrisă pe nisip. Însă, Domnul Hristos ne învaţă să iertăm necondiţionat ceea ce înseamnă că nu ar trebui să scriem nici măcar pe nisip. Mai degrabă scriem pe apă, aşa cum ne învaţă sfântul Isidor Pelusiotul. „Scrie răul pe apă” – aşa ne îndeamnă sfântul Isidor să facem, întrucât apa nici măcar nu permite „arhivarea” vreunui gând sau vreunei fapte.
Din păcate, se pare că noi scriem azi binele pe apă şi răul îl încrustăm în piatră pentru că nu mai avem prieteni şi noi înşine nu reuşim să fim prieteni ai cuiva. De aceea ne-am obişnuit să păstrăm în memorie greşelile, faptele rele, voite sau neintenţionat făcute, transofrmându-i pe cei de lângă noi în veritabili duşmani. Toate acestea pentru că am uitat să iubim şi de aceea nici nu mai avem puterea de a cădea în genunchi înaintea Prietenului şi Doctorului Hristos pentru vreun semen de-al nostru. Şi noi nu suntem necunoscători ca acel sutaş păgân, pentru că noi ştim Cine este Hristos!