Prieten cu tine însuţi

Definiţia prieteniei este atât de diferită de la om la om! Cum vă raportaţi la prieteni? De ce spun unii oameni că nu există prieteni adevăraţi? În vâltoarea acestei vieţi găsiţi vreme să meditaţi la felul dumneavoastră de a fi prieten şi la ceea ce consideraţi că este prietenia? Prietenia este de foarte multe ori legată de aşteptările pe care le avem de la ceilalţi, părându-ni-se că noi oferim totul, iar prietenul prea puţin în relaţia pe care o are cu noi. Dar dacă am accepta pe prieten cum este el? Poate am înţelege că şi el oferă în prietenie totul, dar nu totul pe care îl considerăm noi tot, ci totul care îi stă lui în putinţă. Când spunem că noi am oferit totul într-o relaţie la ce ne referim? Cum măsurăm acest tot? Măsura suntem noi înşine: oferim cât ne stă nouă în putinţă. De unde ştim cât poate celălalt oferi în relaţia cu noi? Fiecare are „ocaua” sa. Nu-i aşa? Fiecare poate oferi şi primi în măsuri diferite, care depind de educaţia primită, de traumele personale, de starea emoţională şi de mulţi alţi factori.

Privind în noi
Cele mai grele întâlniri nu sunt cele cu trădările celorlalţi, ci întâlnirile cu noi înşine. Însă aceste întâlniri sunt cele mai folositoare evoluţiei noastre spirituale. Ori de câte ori ţi se pare că o prietenie a ta cu cineva eşuează este folositoare o privire în interiorul tău, la felul tău de a fi cu tine însuţi în primul rând. Dacă le-ai face prietenilor tăi reproşuri aşa cum îţi faci ţie însuţi, ei ţi-ar mai fi prieteni? Sau dacă i-ai aprecia pe prietenii tăi aşa cum te autoapreciezi, ţi-ar mai rămâne prieteni? Dacă le-ai oferi lor în aceeaşi măsură, cu zgârcenia sau cu generozitatea cu care îţi oferi ţie, ai mai avea prieteni? Dacă i-ai apostrofa pe prietenii tăi aşa cum o faci cu tine, în mintea ta, ar rămâne lângă tine? Dacă le-ai spune cuvinte care să-i scuze la fel de des cum te scuzi pe tine în mintea ta sau chiar în faţa celorlalţi, ai mai avea prieteni? „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Marcu 12, 31)

Un început bun
Începutul iubirii celorlalţi este cu putinţă iubind pe Dumnezeu. Iar omul care iubeşte este recunoscător pentru orice şi oricât îi oferă prietenul său. Un început bun pentru exersarea recunoştinţei l-am învăţat de la Maica Sofronia, ucenică a Maicii Siluana Vlad. Luaţi un carneţel pe care să îl dedicaţi zilnic acestui exerciţiu: scrieţi în fiecare zi cel puţin trei motive pentru care sunteţi recunoscători, mulţumitori lui Dumnezeu şi o apăsare, sau o îngrijorare, sau o tulburare pe care i-o încredinţaţi lui Hristos să o poarte pentru voi pentru că El poate, pentru că de aceea s-a întrupat şi a îndurat Pătimirea ca să ne ia poverile. Părintele Teofil Părăian spunea adesea: „Credinţa noastră este o credinţă despovărătoare”. În exerciţiul scrierii zilnice a mulţumirilor aduse lui Dumnezeu şi a poverilor date Lui, nu este necesar să fie doar trei mulţumiri şi nici doar o povară de pus pe umerii lui Hristos. Ideea exerciţiul este să înţelegem că avem mult mai multe motive să fim recunoscători Tatălui Ceresc decât să ne plângem de ceva. Faceţi exerciţiul! Zilnic! Perspectiva asupra vieţii vi se va lumina. Recunoştinţa aduce bucurie, iar să ştii că poţi da Cuiva ceea ce simţi că nu poţi duce, care îţi pune la pământ toate limitele este atât de mângâietor.