Pocăinţa se face cu faţa spre viitor

Toată pocăinţa trebuie făcută cu bucurie. Pocăinţa se face cu faţa spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăinţă care priveşte doar în trecut. Noi privim viaţa în faţă, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăinţa se face în prezent, cu faţa spre viitor, căci ea este, în esenţa ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăinţă „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăinţă senină, cu nădejde, cu bucurie. Şi atunci, iată, dacă pocăinţa e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăinţă şi bucurie, şi nu se exclude pocăinţa, atunci când e de faţă bucuria.
Gândiţi-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrăţişat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăţ de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăţ. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.
Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reaşezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire – iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esenţa ei, aşa cum am spus mai înainte, pocăinţa este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.