Pentru amintiri frumoase

Doamne, ce ne-am fi făcut dacă nu ar fi existat uitarea? Poate că este cel mai uimitor dintre mecanismele creierului nostru. Uitarea ne face puternici şi ne oferă în fiecare zi imboldul de a merge mai departe. Inconştient şi involuntar, ni se şterg din minte fapte, oameni, dureri, bucurii, lăsând loc altor fapte, oameni, dureri, bucurii. De fapt, uitarea ne salvează. Iar dacă există oameni care nu pot şi nu vor a şterge din minte răul şi urâtul, se transformă ei în rău şi urât. Ajung să nu simtă nici bucurie, nici fericire. Dar, există aducerile-aminte care sunt surori ale uitării. De multe ori ele dau parcă o faţă falsă vieţii. Este însă frumos când în minte năvălesc amintirile sub impulsul vreunui miros sau gust. Într-o fracţiune de secundă eşti cu ani în urmă şi, gata, te crezi puternic prin faptul că, da, viaţa îţi aparţine şi ai puterea de a o controla. Fals, bineînţeles!

Din alt timp, din alte vremuri
Mirosul fânului, pe care l-am simţit acum câteva zile acasă, m-a pătruns până la lacrimi. Amintirile trezite au conştientizat, de fapt, existenţa uitării. Da, uitasem serile înstelate când veneam osteniţi cu toţii de la fân. Uităm şi bunele şi relele.
Dar memoria involuntară este şi ea dirijată de Dumnezeu şi atunci ne vin în minte lucrurile frumoase şi preţioase pentru noi. Chiar dacă se mai strecoară câte o amintire neplăcută, timpul a avut puterea de a o aşeza acolo unde trebuie iar omul, devenit înţelept, reuşeşte să privească doar ceea ce era frumos şi bun. Fără să-ţi dai seama, viaţa te-a învăţat aşa cum un profesor a ştiut să-i determine pe elevii lui să uite răul din viaţa lor. Acest dascăl le-a propus ca timp de o săptămână să poarte la ei o cutie în care să pună câte o piersică pe care să lipească o etichetă cu numele persoanei care îi supără. Jocul părea amuzant. Fiecare a început să scrie foarte preocupat multe nume. Cutia se îngreuna pe zi ce trecea pentru că ei adăugau acolo nume ale oamenilor pe care îi întâlneau şi care, considerau ei, au un comportament neiertător. Cutia însă se îngreuna. Piersile deveneau din ce în ce mai urât mirositoare. Aveau obligaţia să poarte cutia cu ei peste tot: la şcoală, la lecţii, în autobuz, la magazin. Seara trebuia pusă la capul patului. Cutia însă a început şi ea să se deterioreze. Devenise de acuma greu de transportat. Avea un aspect urât.
După o săptămână tinerii au înţeles lecţia. Toate piersicile sunt nimicurile pe care le luăm în seamă şi nu le dăm uitării. Toate acestea ne împovărează, ne urâţesc trupeşte şi sufleteşte aşa cum şi cutia devenise de neutilizat.
Iată pentru ce s-a născut uitarea cea care ne ţine frumoşi şi care ne dă puterea de a depăşi orice obstacol!
Iată pentru ce s-au născut aducerile-aminte care ne poartă într-o clipă  în lumea visului de odinioară al vieţii noastre!
Iată de ce trebuie să ştim să iertăm! Iertarea este un favor pe care ni-l facem şi în schimbul căreia primim frumuseţea sufletească şi trupească.
Să învăţăm că nu trebuie să aşteptăm nimic de la nimeni. Aşteptarea ne face nefericiţi. Să ne bucure uitarea! Să ne sensibilizeze aducerile-aminte! Iar iertarea să ne fie ordinea de zi, pentru că suntem oameni, greşim, punem etichete şi judecăm fără să ne dăm poate seama că nu este bine.
Dar să ştim să cerem de la Dumnezeu să ne „ierte nouă greşelile noastre, aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri” şi, poate la fel de important, să desfiinţăm piersicile nominalizate pentru a avea o cutie nouă în permanenţă.