Păstorul şi hoţul (poveste albaneză)

Au fost odată un hoţ şi un păstor. Într-o noapte, pe când păstorul îşi păzea turma, i se păru că aude un zgomot neobişnuit. Şi într-adevăr, repezindu-se să vadă cine dăduse iama prin oile lui, nu mică-i fu mirarea dând nas în nas cu un om străin. Nu reuşi păstorul să-i desluşească bine faţa, căci luna stătea pitită în spatele unui nor.
A doua seară, hoţul încercă din nou să pătrundă în gospodăria ciobanului şi să-i fure câteva mioare, dar zadarnică îi fu strădania, căci dacă ziua păstorul era cu ochii în patru după oile sale, noaptea le veghea cu o sută de ochi.
Atunci, ce-i dădu hoţului prin minte? Cumpără o piele veche de lup, o umplu bine cu paie şi o duce cu el, iar seara, o aşeză în aşa fel, încât şi păstorul s-o vadă.
Convins că înşelătoria lui îi va fi de folos, se duse ţintă la păstor şi-i spuse:
– Seara bună, drag păstor. M-a trimis lupul care a trecut prin părţile astea să-ţi cer în numele lui o pereche de oi pentru cină, dacă vrei să ai linişte din partea lui.
Păstorul, înfricoşat de lupul împăiat ce părea aievea, se grăbi să-i dea de-îndată două oi din cele mai grase, numai să scape de furia lupului.
– Dă-i-le iute! Desigur că nu mă voi împotrivi dorinţei lui, şi spune-i că-l salut cu toată supunerea.
Nici nu aşteptă hoţul să-şi termine păstorul vorba şi o zbughi cu cele două oi după el, uitând de lupul împăiat. După o asemenea izbândă, nu şovăi să repete păcăleala şi în seara următoare. Dar… la cele spuse de hoţ, răspunsul păstorului fu neaşteptat… Căci ciomegele de pe spinarea hoţului nu mai aveau număr. Nedumerit, îl întrebă abia răsuflând între două lovituri:
– Dar cum, nu te mai temi de furia lupului? Nu ţi-e frică de el? Ţi-ar putea lua toate oile dacă ar vrea!
– Ba, poate că mi-ar fi fost frică rău de el, dacă n-aş fi văzut cum un iepuraş trăgea, mai adineauri, paie din el, iar o cioară îl ciugulea de cap. În faţa unei atare lipse de respect din partea unor biete animale, de ce să i-l mai port eu?