Paşii împlinirii

Am înţeles săptămâna trecută că este bine să ne asumăm crucea. Urnindu-ne cu greutăţile vieţii ne cam clătinăm. Vrem să facem următorul pas, dar abia acum conştientizăm cât de greu este.
Ne este greu, pentru că ne obişnuisem să lăsăm lucrurile nerezolvate. Inerţia ne trage, parcă, înapoi spre lene. Privim spre Hristos şi ne rupem de comoditate.
Ne este greu că nu avem forţa să purtăm responsabilităţile şi nici nu ştim care este următorul pas, ce trebuie făcut pentru a nu ne răpune greutatea ce o avem de purtat.
Schimbarea noastră ne consumă parcă nespus de mult şi rămânem fără reperele ce ne-au însoţit până acum, căci nu erau folositoare. Firesc, este să ne întrebăm şi ce/ cine ne va fi ca sprijin, de acum încolo?
Ne străduim să fim aproape de cei dragi, cu care ne-am însoţit până acum, cu speranţa că ne vom putea sprijini pe ei la un moment de cumpănă. Aceştia sunt miraţi de felul nostru nou de a fi şi uneori nici nu ne mai pot înţelege. Ei sunt gata să ne însoţească la activităţile comode, dar lipsite de responsabilitate, de până acum. Fără experienţă, prieteni doar cu speranţa în Hristos, căutăm o soluţie sau parcă am renunţa la acest nou drum, ne regăsim însă în cuvintele Evangheliei:


Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele (Marcu 9, 24)
În urma acestei invocaţii, Hristos va prelua sarcina noastră şi este gata să ne descopere cum am putea face şi noi lucruri atât de minunate. Este suficient să întrebăm, dar noi de ce nu am putut face aceasta? Iisus ne răspunde, că avem nevoie de post şi rugăciune, pentru a face fapte bune. Reţeta este simplă, dar pe măsură ce o aplicăm ne dăm seama că sunt multe trepte, atât ale postirii, precum şi ale rugăciunii. Păşind, pas cu pas, pe aceste trepte descoperim binele şi modul de împlinire, din ce în ce mai aproape de cel dumnezeiesc.
Paşii aceştia ne fac să ne putem duce povara, din ce în ce mai bine, până când nici nu mai simţim crucea personală, ca pe o povară, ci ca pe o bucurie. În aceste momente suntem pe calea fericiiri. Mergând pe această cale descoperim ceea ce Iisus Hristos, ne spune de mai bine de două mii de ani, şi anume, că sunt nouă trepte ale statornicirii fericirii în viaţa noastră. Păşim pas cu pas pe fiecare treaptă şi simţim cum starea noastră firească este bucuria, fericirea. Grijile nu sunt puţine, ba poate că sunt mai multe, fiindcă suntem gata să punem umărul la crucea celor din apropierea noastră, dar nimic nu mai pare de nedepăşit. Această realitate o descoperă Hristos în această Duminică a Sfântului Ioan Scărarul şi prin sfinţii săi. Sfântul Ioan Scărarul a scris o carte în care ne prezintă treptele ce trebuiesc parcurse pentru împlinirea noastră.
Să încercăm, aşadar, să urcăm pe scara ce ne duce la Hristos.