Omul – făptură minunată! (III)

Libertatea conştiinţei este încercată atunci când omul este pus să aleagă între bine şi rău. Libertatea a fost încălcată, a fost folosită greşit atunci când Adam şi Eva au încălcat cuvântul lui Dumnezeu, singura poruncă dată de El, aceea de a nu gusta din „pomul cunoştinţei binelui şi răului“. Acesta este păcatul: neascultarea de Dumnezeu care aduce, implicit pierderea treptată a libertăţii. Omul nu îşi va pierde
Niciodată în mod definitiv libertatea, sub influenţa patimilor tocmai pentru că este zidit după chipul lui Dumnezeu. Chiar dacă acesta va fi alterat prin păcat, el nu va fi distrus niciodată. De aceea conştiinţa morală nu piere niciodată din fiinţa umană, iar Dumnezeu a dat omului, după cădere, ca mijloc de întoarcere taina pocăinţei.
Astăzi vorbim foarte mult despre libertate şi este greu, fără îndoială, ca prin hăţişul diverselor opinii legate de acest mare dar făcut de Dumnezeu omului, să găseşti adevărul. Însă, revelaţia dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie reprezintă pentru noi călăuza autentică, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu faţă de umanitate, prin care avem acces la adevărul despre libertate.

Libertatea morală
Omul se poate mişca liber între bine şi rău, poate alege fără ca Dumnezeu să îl constrângă în acest sens. Deşi nu îl constrânge, totuşi Dumnezeu arată omului ce este bine şi ce este rău prin legea morală, îl călăuzeşte prin legile Sale, iar conştiinţa morală îl ajută mereu, îi spune să evite răul şi să facă binele. Întrucât are pârghiile necesare pentru a alege binele şi pe lângă aceasta conştiinţa lăuntrică îl sprijină în vederea alegerii corecte, omul răspunde pentru ceea ce face, pentru ceea ce gândeşte, pentru modul în care îşi trăieşte viaţa pe pământ. Libertatea este însă o piatră de poticnire tocmai pentru că este „discutată“, este evaluată tot mai mult în afara responsabilităţii.
Libertatea mea personală nu poate face abstracţie de libertatea celorlalţi şi de aceea „cenzura“ libertăţii trebuie să vină din interior. Însă, pentru a face aceasta este necesar ca omul să se raporteze nemijlocit la revelaţia dumnezeiască, la învăţătura ortodoxă a Bisericii. Omul trăieşte în comuniune cu semenii şi idealul creştin este dobândirea Împărăţie împreună cu ceilalţi. De aceea cea mai mare poruncă din Lege este aceea a iubirii: de Dumnezeu şi de semeni. Pro-blemele legate de raportarea la legea morală dumnezeiască au apărut de când etica a fost despărţită de izvorul ei dumnezeiesc. Părintele Dumitru Stăniloae afirma că este absolut necesar ca morala şi spiritualitatea să fie legate de învăţătura de credinţă (dogmatică) pentru ca omul în întregul său să se raporteze corect la revelaţia divină şi din punct de vedere moral. În societatea desacralizată, însă, amalgamul de învăţături şi concepţii filosofice au dat naştere la confuzia dintre bine şi rău, ceea ce face ca nici omul să nu mai fie în stare să înţeleagă de ce nu este bine să încalci legea dumnezeiască. Dacă legea umană este întotdeauna perfectibilă, dacă nu chiar discriminatorie uneori, legea dumnezeiască nu greşeşte.