Omul cel tainic din noi

„Toţi trăim o viaţă dublă. Suntem, mai intâi, aşa cum arătăm şi cum ne vede lumea, dar, în acelaşi timp avem şi o viaţă lăuntrică, tainică, cu care apărem în faţa lui Dumnezeu.
Mai mult, cineva a spus că în fiinţa fiecăruia dintre noi sunt patru persoane: cea pe care o cunoaşte lumea, cea pe care o cunosc rudele şi apropiaţii, cea pe care nici noi nu o cunoaştem şi cea pe care o cunoaşte Dumnezeu. Aceste patru persoane, în cea mai mare parte, se cunosc foarte puţin între ele.
Omul nu este cel pe care zic că îl cunosc şi îl văd ceilalţi oameni şi nici măcar cel ce el însuşi crede că este. Numai omul pe care îl vede şi îl cunoaşte Dumnezeu – ”omul tainic” este străin de orice prefăcătorie, orice minciună şi orice ”cosmetizare”.
Îmi aduc aminte că la noi acasă, în ceea ce se numeşte de obicei curtea a doua, era o groapă mascată cu o scândură lată şi groasă. Noi, copiii, îi dădeam târcoale, curioşi nevoie mare să vedem ce se află acolo, ridicând uneori scândura, cu mari eforturi. O grozăvie! Sub ea colcăiau puzderie de viermi ca nişte râme greţoase, care parcă se ascundeau de lumină. Ne grăbeam să repunem scândura la locul ei, o luam la fugă de-acolo, dar la scurtă vreme ne întorceam din nou să ne uităm în groapa aceea.
În viaţa şi în sufletul fiecăruia există o asemenea groapă şi o asemenea scândură. La suprafaţă scândura poate fi chiar frumoasă, având un anume lustru care să placă şi poate că n-am pregeta să le-o arătăm şi altora şi să ne fălim cu ea. Dar ea nu face decât să ascundă ceva ce se află dedesubt, ceva ce vrem să rămână ascuns, o murdărie care se ”teme” de lumină. Această scândură trebuie ridicată mai des, ca dedesubtul ei să pătrundă din plin lumina lui Dumnezeu, să se facă curăţenie şi să apară înaintea lui Dumnezeu un ”om tainic”, bineplăcut Lui, ”căruia Domnul nu-i va socoti păcatul şi-n gura căruia nu este vicleşug” (Psalmi 31, 1).”

(Fragment din cartea  „Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului”,  Editura Sofia)