Omul ca fiinţă spirituală

Vorbim atât de mult de realitate fără să ştim prea mult despre ce este într-adevăr realitate şi ce nu.
Atunci când ne referim la real vrem să fim cât se poate de obiectivi, însă nu vrem să admitem faptul că aşa ceva nu se poate.
De ce nu se poate? Pentru că, fiind persoane, ne raportăm la orice latură a existenţei ca persoane, deci trăim sau gândim acea realitate cu subiectivitatea specifică. Însă, a privi subiectiv viaţa, realităţile care fac parte din ea, nu este o greşeală, nu este ceva negativ, ci face parte din normalitate.
Zi de zi ne lovim de diferitele niveluri de realităţi din care este constituită viaţa. Astfel, ne implicăm – de cele mai multe ori inconştient – politic, social, economic, istoric, cultural, etc. în viaţă. Ne derulăm existenţa pe toate aceste planuri care, din nefericire pentru noi, chiar însumate, nu constituie totalitatea, împlinirea fiinţei umane.
Cu alte cuvinte, toate aceste sfere ale activităţii noastre zilnice nu pot face altceva decât să întărească siguranţa unei existenţe pământeşti efemere.
Trăind doar în aceste planuri, rămânem „lipiţi pământului”, chiar dacă sărăcia pe care o avem se măsoară în altceva decât în avere. Vieţuind (doar) aşa, nu putem depăşi condiţia de muritori, de fiinţe terestre, şi uităm că nu suntem doare atât. Toate aceste inconveniente sunt date în mod sigur de materialitatea existenţei noastre şi niciodată nu putem deveni Oameni rămânând doar la acest nivel. Omul nu este doar fiinţa care mănâncă şi care consumă, care lucrează şi se odihneşte, ci este mai mult de atât. Dumnezeu ne cheamă la o slujire mai înaltă pe fiecare dintre noi.

Viaţa spirituală şi sfinţenia
Făptura umană a fost conştientă de la începuturi de existenţa unui alt nivel de realitate la care era chemată să ajungă. Dumnezeu a fost Cel care a pus în om gândul veşniciei, conştiinţa existenţei unei realităţi care depăşeşte tot ceea ce este trecător şi care se dăruieşte omului încă de aici ca arvună. Cei care au acceptat revelaţia unei astfel de realităţi s-au umplut de sfinţenie. „Părăsirea lumii” de către sfinţi poate fi înţeleasă şi ca depăşire, ieşire din lume prin felul nou de a trăi. Orice om care îl acceptă pe Dumnezeu se înnoieşte, devine altul schimbându-şi în acelaşi timp şi modul de a vieţui. Nu este vorba aici de falsitatea spirituală afişată de către unii, ci de autentica dăruire în „mâinile” lui Dumnezeu. Cât timp suntem în trup nu putem face abstracţie de toate aspectele trecătoare ale vieţii, însă nici nu trebuie să rămânem doar atât. Dumnezeu ne cheamă la depăşire şi la ieşirea din lume pentru a dobândi ceea ce ne împlineşte în mod sigur ca făpturi ale Sale: sfinţenia.