Oamenii buni

„Oamenii buni încap oriunde” spune un cuvânt frumos pe care îl auzisem mai demult de la duhovnicul nostru, spus puţin altfel: „oamenii buni  încap şi într-o coajă de nucă!”. Cum să încapi într-o coajă de nucă, într-un spaţiu atât de mic? Dar, acest contrast izbitor între un spaţiu minuscul şi virtutea atotcuprinzătoare a bunătăţii arată că nu putem măsura cu nimic material valorile spiritului. Dumnezeu este (şi) Bunătate şi nu poate fi cuprins de nimic, dar Bunătatea Sa încape chiar şi într-o ... coajă de nucă! Aşa cum Dumnezeirea a încăput în Om, în Dumneze-Omul, deşi Dumnezeu este necuprins. Am văzut asta, concret, la slujba arhierească de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Satulung-Săcele unde, în altarul în care 5-6 preoţi sunt suficienţi pentru a umple spaţiul, au încăput 24 de preoţi. Ca şi cum, deodată Sfântul Altar şi-ar fi schimbat dimensiunile. Am trăit adevărul acestei ziceri, de mult, în adolescenţă în chilia părintelui Nechifor. O chilie mică, neîngrijită, care devenea colţişor de Rai odată cu zâmbetul părintelui, dar şi cu dojana părintească, spusă cu dragoste, cu bunătate, de părintele. Am trăit acest adevăr al faptului că virtuţile duhovniceşti nu sunt limitate de nimic din ceea ce este creat, la fiecare întâlnire cu părintele Teofil Părăian. Dacă ochii săi fizici nu puteau primi şi nici vedea lumina creată, întreaga fiinţă a părintelui transmitea bucurie, iubire şi bunătate cu adevărat dumnezeieşti. În astfel de întâlniri spaţiul devine nelimitat şi bucuria întâlnirii poate transforma locul într-un colţ de Rai, aşa cum mărturisitorii din temniţe au transformat celulele în adevărate locuri teofanice. Important este să găsim cât mai mulţi oameni buni şi să începem această căutare cu noi înşine.