Oameni şi ţinuturi demonizate

Când a ajuns în ţinutul Gadarenilor Domnul Iisus Hristos a întâlnit doi oameni demonizaţi pe care i-a tămăduit (Ev. după Matei 8, 28-34). Episodul este tulburător pentru cel care încearcă să vadă cu ochiul minţii gravitatea demonizării şi monstruozitatea manifestărilor pe care le au cei demonizaţi. Mi-a fost dat să văd şi să aud astfel de oameni, cu mulţi ani în urmă şi să simt, de asemenea, puterea rugăciunii asupra lor. Prima întrebare care se naşte aproape obligatoriu în mintea celui care citeşte acest fragment evanghelic se referă la motivul, la cauza care duce la demonizare (îndrăcire). Răspunsul poate fi şi simplu şi complex în acelaşi timp. Răspunsul simplu ne arată că pe măsură ce omul se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu, diverse patimi îi stăpânesc mintea şi inima în aşa fel încât devin aproape… fireşti. Orice patimă devine ca o a doua natură pentru cel stăpânit de ea, dare este o falsă natură care se hrăneşte cu energia pozitivă a firii, o consumă într-un mod distructiv. De patimi omul este stăpânit şi orice patimă este o stare de robie faţă de demon. Există de asemenea şi astfel de manifestări „clinice” specifice demonizaţilor în care, cei posedaţi devin de nerecunoscut şi sunt înspăimântători pentru semenii lor. Nu este greu, de exemplu, pentru omul mânios, să îşi amintească manifestările specifice în timpul unor izbucniri violente.
Mintea şi inima pot fi dăruite însă lui Dumnezeu şi atunci starea omului şi manifestările se schimbă în mod vădit. „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23) – ne învaţă sfântul Apostol Pavel. Duhul Sfânt coboară în inima omului atunci când este chemat prin rugăciune: „Împărate ceresc, Mângâietorule, ….vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea ….”. Aşa îi cerem Duhului Sfânt în rugăciunea „Împărate ceresc” pe care creştinul o rosteşte la începutul canonului de rugăciune. Domnul Iisus Hristos poate tămădui orice boală şi neputinţă, iar Duhul Sfânt umple inima omului prefăcându-l pe acesta cu adevărat în fiu al lui Hristos.

Ţinuturile sterpe
Deşi locuite de oameni, poate şi lucrate de ei, multe locuri devin sterpe, lipsite fiind de fertilitatea Duhului Sfânt. Reacţia locuitorilor din Gadara la minunea săvârşită de Domnul Hristos este la fel de tulburătoare ca şi îndrăcirea celor doi. „Pleacă de la noi Doamne. Nu ai ce căuta aici. Ne-ai ucis porcii, cine ştie ce pagubă ne mai aduci. A, ai vindecat doi semeni de-ai noştri? Nu are vreo importanţă. Important este că ne-ai lăsat fără porci, deci fără venituri!”. Aceste replici nu se găsesc în Sfintele Evanghelii, dar reacţia gadarenilor dă naştere unui astfel de scenariu. Nu poţi alunga un om care a redat sănătatea fizică şi sufletească unor oameni care au fost demonizaţi. Îl primeşti ca medic, profet sau ca pe un om de seamă care, probabil va face şi alte minuni. Nu poţi să îl alungi dacă în ţinutul tău şi în inimile oamenilor de acolo se găsesc urme ale paşilor lui Dumnezeu. Şi totuşi, Domnul Hristos pleacă pentru că nu intră cu forţa în inima nimănui. Le-a dat semn, le-a arătat că îi poate tămădui, dar le-a arătat şi că această tămăduire îi „costă” renunţarea la o viaţă întinată de noroiul patimilor. Asemenea porcilor omul se poate îngloda atât de mult în patimi încât devine demonizat, iar demonizaţii care se însoţesc în nebunia păcatului transformă locul în care trăiesc într-un loc demonizat în care cu greu Dumnezeu va fi primit. Ce îi spunem noi Domnului Hristos când bate la uşa inimii noastre: „Pleacă, Doamne din hotarele noastre!” sau „Vino, Doamne şi îţi fă sălaş la noi!”?