O carte bună...de citit!

Părintele Savatie este un autor binecunoscut pentru cititorii de literatură ortodoxă contemporană. Deşi încă tânăr, părintele are un parcurs biografic plin, surprinzător, un parcurs care l-a făcut, în cele din urmă, să îşi găsească împlinirea în viaţa monahală, împletind slujirea liturgică, rugăciunea cu o rucodelie interesantă şi binefăcătoare. Cărţile părintelui au fost întotdeauna provocatoare şi lectura lor dă naştere neîndoielnic unor meditaţii adânci, provocate de adâncimea gândirii şi cugetărilor pe care părintele Savatie ni le oferă.
„Feţele tristeţii”, cea mai recentă apariţie editorială care are semnătura părintelui Savatie, nu face excepţie de la regula cărţilor hrănitoare de gând şi de suflet scrise de părintele. Un titlu care la primă vedere ar părea că îndepărteză şi nu dă cititorului motive pentru a citi cartea. De ce să citesc o carte despre tristeţe, când sunt înconjurat în fiecare clipă de tristeţe în jur, de tristeţe în adâncul inimii şi de pricini care pot da naştere stărilor de tristeţe oricând? Tristeţea este o realitate extreme de vizibilă şi prin urmare de ce ar trebui să  mai citesc o carte care, probabil, mă va afunda şi mai mult în tristeţe? Tocmai pentru că nu este aşa, deoarece în vâltoarea amintirilor şi a nostalgiilor din trecut, a portretelor deprimante din epoca sovietică la care părintele Savatie face referire deseori în paginile cărţii, ne este descoperit întotdeauna sensul şi rostul „părăsirilor, aşteptărilor, nemulţumirilor, înfrângerilor, al dorului, al melancoliei, al sărăciei, al ruşinii” şi al altor stări cauzatoare de tristeţe. În aceste stări omul poate găsi bucuria de a fi cu celălalt, dar în primul rând bucuria de a descoperi adevărul de netăgăduit că Dumnezeu nu îl părăseşte nicicând şi nu îi „frânge” inima atunci când oamenii sunt dispuşi şi în stare să o facă.  
Un fragment
„Inima înfrântă este o inimă a gândului smerit. Deşi este o faţă a tristeţii, înfrângerea inimii este o stare premergătoare pocăinţei şi tuturor gândurilor care se ridicî la cer. Nu este nici o altă stare mai prielnică pentru rugăciune decât înfrângerea inimii, căci, deşi de multe ori ea se face din răutatea oamenilor care ne asupresc, totuşi roadele acestei întristări sunt unele duhovniceşti. Abia atunci când înţelegem în toată făptura noastră că nu mai avem nici un ajutor de la oameni, ci numai asuprire, abia atunci gândul nostru începe să caute izbăvire într-un mod ideal şi absolut. Asemenea unui animal care caută cu botul şi adulmecă hrana, deşi nu o vede, aşa şi gândul nostru se înalţă din inima înfrântă şi adulmecă bunătatea lui Dumnezeu. Şi chiar de am fi înfrânţi din pricini păcătoase, aşa cum sunt înfrânţi răufăcătorii în închisori, Dumnezeu oricum va răspunde unei astfel de inimi căutătoare de izbăvire. Că lucrurile stau aşa ne-a zis-o chiar El în mai multe rânduri, mai întâi prin proorocul David: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”, iar mai apoi chiar Hristos ne-a zis nu doar că va milui pe păcătoşii asupriţi, dar că va primi orice milă din partea noastră făcută lor ca pe o faptă faţă de El: „Închis am fost şi aţi venit la Mine” şi „Cine a făcut unuia din aceştia mici, Mie Mi-a făcut”. (pag. 62-63)
Nu-i aşa că din lectura unor astfel de rânduri înţelegem că Dumnezeu răzbate prin orice pricini de tristeţe, pentru a ne fi nouă bine şi că atâta vreme cât  suntem cu Dumnezeu nu avem de nimic a ne teme?
Cartea părintelui Savatie poate fi un bun însoţitor de drum şi un pansament duhovnicesc care să vindece tulburările şi tristeţile care se nasc în noi, inevitabil, în aceste vremuri tulburi.