Nu suntem singuri

Pe calea vieţii, deseori, ne întâlnim cu tot felul de greutăţi. Unele, sunt uşor de purtat şi de depăşit, încât nici nu le considerăm astfel.
Altele, ne par greu de asumat şi am dori să mai pună umărul cineva alături de noi pentru a izbândi şi cu acestea. Cei din jur, şi ei, au preocupările lor şi, cu siguranţă, greutăţile lor, încât nu, totdeauna, sunt dispuşi să ni-se alăture.
Chiar dacă, totuşi, o fac, deseori, ne pare că nu o fac cu toată dăruirea şi asta o simţim atunci când greul ne apasă mai tare. În astfel de situaţii ni se pare că cerul se coboară peste noi şi nimic nu ne mai poate salva. Orice efort pare prea mic şi aproape inutil. Uneori, ne vine să abandonăm lupta.
Ştim, însă, că abandonarea greutăţilor nu rezolvă niciodată o problemă, chiar, dimpotrivă, le accentuează din ce în ce mai mult, până devin chiar imposibil de rezolvat, oricât de numeroase ar fi persoanele ce ne sunt alături şi efortul depus de acestea. Firesc, este să ne întrebăm, atunci, ce-i de făcut?

Avem Arhiereu care poate suferi cu noi în slăbiciunile noastre (Evrei 4, 15)
Poate, mai mult ca oricând, în această săptămână suntem chemaţi să conştientizăm darul cel mare al lui Iisus, cel ce este gata să sufere orice greutate cu noi. El, ne spune tuturor celor ce cădem sub greutatea crucii personale că, este gata să ni se alăture.
Când privim spre cruce parcă totul se schimbă. Hristos a purtat greutăţile întregii lumii din dragoste pentru noi. A mers până la capăt pe un drum copleşitor de greu. De ar fi fost cu putinţă ar fi dorit să nu bea acest pahar, dar a dorit să împlinească, de dragul nostru, voia Tatălui Ceresc.
Frumoasă lecţie şi plină de învăţături ne-a oferit Pedagogul cel Desăvârşit prin asumarea crucii! Încercările vieţii sunt dar dumnezeiesc pentru desăvârşirea noastră. Privind spre hotărârea lui Iisus, de a depăşi greutatea urcuşului pe Golgota, parcă ne umplem şi noi de putere. Ne ajută prin exemplul de tenacitate. Când nu privim îndărădnici greutatea ce ne este pusă înainte vedem că nu suntem singuri. Abia atunci ni se deschid ochii şi îi vedem pe toţi cei care, discret, şi ei urcă drumul desăvârşirii. În acel moment suntem impresionaţi cât de mulţi sunt cei care, cu nădejde, merg înainte, deşi este greu. Crucea ne luminează să vedem întreaga Biserică în drumul ei spre desăvârşire. Privind la cei mulţi şi smeriţi găsim soluţii să mai facem un pas cu crucea noastră în spate, de data aceasta, ne ajută Hristos, lucrând prin cei din jurul nostru.
Dacă ne asumăm fiecare responsabilitate în parte la final vine învierea, bucuria îzbânzii. Pe cât drumul este mai lung şi mai greu pe atât bucuria este mai mare. Din inima crucii lui Hristos răzbat spre noi razele Învierii, ce ne arată că El este cu noi, în slăbiciunile noastre, pentru a ne bucura de noul pas spre desăvârşire. Greu, dar frumos, este drumul vieţii veşnic fericite.
Privind în această lumină realităţile, ne dăm seama că nu suntem singuri!