Nu ne mai ajunge timpul

Aproape nu există om preocupat de viitor care să nu observe acest adevăr tulburător. Timpul se grăbeşte cu o viteză uluitoare, iar atunci când aruncăm priviri retrospective, când scanăm propriul trecut aproape că ne îngrozim când constatăm acest adevăr. Da, timpul nu ne mai ajunge! Însă, înainte de a nu mai fi sătui de timp cred că, de fapt, nu ne mai preocupă veşnicia şi de aici apare şi insuficienţa timpului. Ne risipim în atâtea lucruri inutile şi de aceea timpul pur şi simplu zboară. Ineficienţa nu ţine de această dimensiune a existenţei noastre, ci de felul în care noi ne folosim de ea. Câţi dintre noi cugetăm zilnic, atunci când ne oprim din lucrările noastre, la Cel ce ne-a zidit? Câţi dintre noi ne simţim mistuiţi de dorul de a-i vorbi lui Dumnezeu? Sunt oameni de ştiinţă care afirmă că timpul fizic s-a comprimat şi că de fapt, cele 24 de ore de acum reprezintă, ca timp fizic, aproximativ 16 ore. Cred că, înainte ca oamenii de ştiinţă să cadă la înţelegere în privinţa acestei probleme, putem înţelege că într-adevăr dimensiunea psihologică a timpului s-a comprimat, ceea ce este total adevărat. Şi până la urmă, pentru creştini eficienţa timpului se măsoară în comorile adunate dincolo, acolo unde nu sunt pândite de nici un pericol, aşa cum Însuşi Domnul Hristos ne învaţă. Timpul ne este dat pentru ca pe această orizontală a vieţii să descoperim verticalitatea veşniciei, adică să ne luăm şi să ne purtăm cu demnitate crucea existenţei.