Nu ne este de folos să fim împătimiţi

Societatea zilelor noastre îndeamnă, în mod paradoxal, tot mai mult la săvârşirea păcatului şi la o înrobire faţă de nevoile şi instinctele fizice. Putem da ca exemplu fumatul care a devenit atât de obişnuit încât dacă îi prezinţi fumătorului consecinţele negative – atât fizice cât şi duhovniceşti – ale acestui păcat, va râde de tine. Desfrânarea, homosexualitatea, masturbarea, avortul sunt patimi legate de sexualitate care i se prezintă omului de azi ca fireşti. Porunca a VII-a, „Să nu fii desfrânat”, a devenit învechită pentru generaţia actuală. Trupul trebuie să fie hrănit şi satisfăcut pentru ca omul să fie fericit. Aceasta este lozinca omului postmodern care uită că izvorul fericirii nu este în trup, ci în virtuţile duhovniceşti şi în relaţia omului cu Dumnezeu. Trupul are nevoile şi instinctele sale fireşti care, normal, trebuie să fie împlinite. Însă, în momentul în care împlinirea acestora a devenit un scop în sine ele devin patimi. „Că avem trebuinţă de hrană şi că Dumnezeu ne dă hrana, că hrana este şi o lucrare a noastră şi un dar de la Dumnezeu, putem înţelege şi din faptul că Domnul Hristos a săturat mulţime mare de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Le-a oferit hrană pentru că ei aveau trebuinţă de hrană. Nu le-a dat o putere ca să stea împotriva foamei, ci
le-a dat hrană ca să-şi îndestuleze lipsa. A binecuvântat pâinile şi le-a înmulţit şi a săturat mare mulţime de oameni. Iar ucenicilor Săi, înainte de a face Domnul Hristos această minune, când ei au zis: „Dă drumul mulţimilor ca să se ducă să-şi cumpere de mâncare”, Domnul Hristos a zis: „N-au trebuinţă să se ducă, daţi-le voi lor să mănânce” (Matei 14, 15-16). Prin aceasta i-a obligat pe ucenici să se intereseze şi ei de ceea pot face spre binele altora. Cuvântul acesta: „Daţi-le voi lor să mănânce„ spus de Domnul Hristos către ucenicii Săi este şi el un cuvânt veşnic, nu este un cuvânt de circumstanţă. Ne obligă pe unii faţă de ceilalţi ca să fim cu luare aminte şi să fim binevoitori şi ajutători când se poate şi unde se poate. Tot Domnul Hristos a prefăcut, la nunta din Cana Galileii, apa în vin. Ceea ce înseamnă că Domnul Hristos nu este nici împotriva vinului. Dar Domnul Hristos sigur este împotriva beţiei.
Ori de lăcomia pântecelui ţine şi nesăturarea, când este vorba de hrană, şi când cauţi hrană mai mult de plăcere decât de necesitate, atunci e lăcomie a pântecelui. Când bei mai mult decât poţi duce, adică când ţi se schimbă gândirea şi simţirea şi se întunecă de pe urma vinului sau a alcoolului mult, atunci e lăcomia pântecelui şi-i păcat
şi-i patimă. Vorbesc oamenii de pildă, de patima beţiei. Pentru că de fapt cineva care bea mereu, care nu ştie unde să se oprească, acela nu mai este unul care face un păcat – că se îmbată o dată sau de două ori – ci are o patimă, că nu se poate stăpâni” (Părintele Teofil Părăian).
Aşadar, patima îl face pe om să nu se mai poată stăpâni, adică să nu mai fie sigur pe pornirile sale tocmai pentru că ea devine stăpân peste puterile sale spirituale. Omul pătimaş trebuie să consume neîncetat pentru a-şi satisface pornirile pătimaşe şi de aceea el lucrează toată viaţa pentru a da hrană patimilor care îl fac „fericit”. Lucrarea celui pătimaş se îndepărtează tot mai mult de sensul vieţii creştine, adică de dobândirea Sfântului Duh.