Necredinţa vine din mândrie

Unii oameni zic că nu este Dumnezeu. Ei vorbesc aşa pentru că în inima lor locuieşte duhul mândriei, amăgindu-i cu minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bisericii noastre Ortodoxe, căreia i s-a dat prin Duhul Sfânt să înveţe tainele lui Dumnezeu.
Ei sunt inteligenţi şi se cred deştepţi, dar, în realitate, nu înţeleg nici măcar faptul că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul. Oricine le primeşte în inima lui se identifică cu duhul cel rău şi se face asemenea lui. Facă Dumnezeu ca nimeni să nu moară în această stare.
Eu cred că dacă Dumnezeu n-ar exista, nu s-ar mai pomeni despre El pe pământ; dar oamenii vor să trăiască după voia lor şi de aceea zic că Dumnezeu nu există, şi prin aceasta demonstrează că El există.
Necredinciosului îi dau acest sfat: să zică: „Doamne, dacă exişti, luminează-mă şi-Ţi voi sluji din toată inima şi din tot sufletul!” Şi, pentru acest gând smerit şi dispoziţie de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreşit.
Domnul iubeşte pe toţi oamenii, dar încă şi mai mult îl iubeşte pe cel care Îl caută.
„Pe cei care Mă caută îi iubesc, zice Domnul, şi cei ce Mă caută vor afla har” (Pr. 8, 17). Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare suflet să-L caute pe Dumnezeu.
La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu se descoperă decât sufletelor smerite.
Ia aminte la doua gânduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune: „Eşti un sfânt!”, altul: „Nu te vei mântui!”Aceste gânduri vin de la vrăjmaşul şi nu este nici un adevăr în ele.                                                       Dar tu cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul este milostiv, iubeşte pe oameni şi-mi va ierta păcatele mele”. Crede aceasta şi va fi aşa: Domnul te va ierta.  Dar nu-ţi pune nădejdea în ostenelile nevoinţelor tale, chiar dacă ai face mari lucruri din acestea. Un nevoitor mi-a zis: „Mă voi mântui cu siguranţă, căci în fiecare zi am făcut atâtea metanii”. Dar când a venit moartea şi-a rupt de pe el cămaşa pe care o purta.

Dragostea lui Dumnezeu faţă de om
Domnul ne iubeşte mai mult decât ne putem iubi noi înşine. Dar când sufletul e strâmtorat, el crede că Dumnezeu l-a uitat şi că nu mai vrea măcar să Se uite la el şi atunci suferă şi se mistuieşte de durere. Dar nu este aşa, fratilor! Domnul ne iubeşte fără sfârşit şi ne face dar harul Duhului Sfânt şi ne mângâie. Dar omului păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui.
Domnul nu vrea ca sufletul să fie abătut şi în nesiguranţă în ce priveşte mântuirea lui. Domnul ne iubeşte pe noi care suntem păcătoşi şi ne cheamă la El: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi!” şi încă ne spune: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Aceste cuvinte sunt pline de milostivire, pline de iubire si de bucurie.