Minunile simplităţii

La Sfântul Munte trăia odată un călugăr bătrânel numit Anatolie. Locuia împreună cu ucenicul său lângă Stăreţia Schitului Kafsokalivia (Colibele arse) închinat harului Sfintei Cruci. A adormit în pace în anul 1938.
Puţina pânie şi-o câştiga adunând ierburi de ceai şi flori sălbatice nemuritoare, de care sunt pline înălţimile Athosului.
Era unul din cei mai săraci şi mai evlavioşi monahi din Sfântul Munte. Sărăcia îl vădise un adevărat nevoitor şi lucrător al virtuţii şi era atât de mare că nici milostenie nu putea face.
Singura-i avere era rasa zdrenţuită pe care o purta. Hrana, pâinea şi apa, cât să poată trăi, cu privirea întoarsă către viaţa cea veşnică. Acesta îi era imboldul să continue lupta. Atâta dorinţă de lepădare de sine, o supunere la cele mai aspre nevoinţe, o asemenea viaţă nevoitoare rar sunt de găsit. Trăia pe pământ de parcă nici nu se născuse. Numai văzându-l cineva pe părintele Anatolie se simţea subjugat şi simţea venind într-însul chemarea.
Era luminat de un dor puternic de sfinţenie.
Inima îi era stăpânită de evlavie faţă de Maica Domnului. Seara, când se odihnea, până să adoarmă, spunea „Cuvine-se cu adevărat…” din toată inima şi cu toată puterea glasului său. Avea părintele o voce ca tunetul, dar totodată plină de dulceaţă. Când megea la Caries ca să-şi vândă ierburile de ceai, trecea neapărat pe la Chilia „Cuvine-se cu adevărat…” unde s-a arătat Sfântul Arhanghel, se închina şi cânta cu evlavie imnul de laudă a Născătoare de Dumnezeu „Cuvine-se cu adevărat…”
Când cânta candela Maicii Domnului se legăna fără oprire, răsplătindu-i în felul acesta evlavia ce-o avea pentru dânsa. Părinţii de la Chilie îi ziceau:
– Se întâmplă aşa pentru că vocea ta ca tunetul loveşte aerul care face să se mişte candela.
Părintele se ducea atunci în pranaos şi cânta de acolo şi candela se mişca din nou. Cântau şi celalţi părinţi, dar candela rămânea neclintită la locul ei.
Maica Domnului auzind  „Cuvine-se cu adevărat…” cântat de Părintele Anatolie, îl răsplătea pe acest călugăr bătrânel şi sărac mişcând candela, fiindcă părintele cânta imnul cu credinţă, cu dragoste şi din străfundul inimii Preacuratei.
Acestea sunt lucrurile minunate şi vrednice de pomenit, făptuite de un suflet simplu şi nevinovat de copil în care locuieşte Harul cel dumnezeiesc şi în care lucrează Domnul Cel mare la sfat şi Cel minunat în lurările sale.