Minte de copil

De ce latră câinele? De ce curge apa? De ce este mingea rotundă? Toate acestea sunt întrebări banale, nu-i aşa? Sunt întrebări pe care orice copil este în stare să le pună, prin urmare, întrebări copilăroase. Însă, dincolo de „puerilitatea” întrebărilor de acest gen, ele se nasc din dorinţa firească a copilului, dorinţă nealterată de gustul fals al păcatului, de a înţelege rostul lucrurilor, chiar şi a celor mai simple dintre ele.
Întrebările de acest gen pe care copiii le pun în repetate rânduri, nu sunt prosteşti, ci ele apelează la înţelepciunea primordială prin care omul trăia în armonie cu tot ceea ce îl înconjura, înţelegând prin acest mod de vieţuire raţiunile lucrurilor.
De aceea, pentru cei bătrâni distrugerea ambientului era un mare păcat, călcarea fărâmiturilor de pâine sau risipirea nejustificată a apei, de asemenea. Înţelegerea raţiunilor făpturilor ducea, printre altele, la limitarea radicală a exceselor asupra mediului înconjurător. Aşa cum codrul era (şi din nefericire nu mai este) frate cu românul, cei de demult ştiau să trăiască în armonie cu natura din care îşi luau o mare parte din energia vitală sub diverse forme.

De ce?
Copilul vrea să înţeleagă rostul lucrurilor fireşti. Pentru că noi am pierdut din vedere firescul vieţii, deşi numim întrebările de mai sus puerile, ne-ar fi foarte dificil să răspundem la acestea. Cel mult, dacă ne pricepem, am încerca să dăm eventual răspunsuri aşa-zis ştiinţifice care ar rezolva doar parţial dilemele copilăreşti întrucât aceste răspunsuri nu conduc mintea către esenţa lucrurilor.
Noi, pentru că am uitat să mai fim copii, pentru că am pierdut inocenţa gândului frumos, a privirii simple, lipsite de patimă, nevinovăţia cuvântului simplu, dar rostit cu bun simţ, am putea încerca să găsim câteva răspunsuri simple la întrebări izvorâte
dintr-o „gândire matură”: de ce sunt eu în stare de atâta răutate? De ce nu pot suporta prezenţa anumitor persoane în preajma mea, nici măcar în vecinătatea minţii? De ce sunt ros de invidie? De ce batjocoresc cu voluptate? Etc.!
Complexitatea acestui gen de întrebări ne dărâmă – dacă ni le adresăm cu sinceritate – şi putem depăşi situaţia în două moduri:
- Ori „stăm strâmb şi judecăm drept” cercetându-ne cu deplină sinceritate conştiinţa şi ducând acea teribilă luptă cu noi înşine;
- Ori să evităm „diplomatic” realitatea prin tot felul de tertipuri pe care le presupunem a fi salvatoare.
În primul caz, printr-o luptă sinceră cu tine însuţi rezultatul va fi îndreptarea care urmează pocăinţei, iar în al doilea caz rezultatul se poate cuantifica în mai multe direcţii: adâncirea răutăţii, perseverarea în patimile respective, încercarea unor noi moduri de satisfacere a plăcerilor păcătoase. Unii, pentru a rămâne nestingheriţi în înşelare pot face chiar gesturi de caritate, bineînţeles cu publicitatea aferentă!
Prin astfel de gesturi speră să „fenteze” realitatea hrănindu-şi orgoliul prostesc care le şopteşte diabolic în ureche şi le picură în creier iluzia nevinovăţiei, dacă nu chiar a unei posibile urme de sfinţenie!
Întrebările esenţiale care scormonesc după adevăratul nostru chip şi care, dacă ne-ar fi adresate de altcineva, ne-ar trezi brusc o anumită indispoziţie, ne arată chipul cel adevărat pe care, prin felul nostru de a trăi ni l-am construit.
Dacă noi înşine ne-am adresa când şi când astfel de întrebări atunci am face paşi mărunţi, dar siguri, către viaţa curată, inocentă şi frumoasă pe care Dumnezeu ne-a hărăzit-o dintru început şi de care ne îndepărtăm tot mai mult prin minciuna păcatului. Simpla întrebare „auto-adresată” ne-ar trezi la realitate şi ne-ar ajuta, simplu, să fim mai buni, asemenea copiilor!