Milostenia – rodul dragostei

„Pe cele de sus dorindu-le, împreună cu cele din înălţime te-ai împreunat, cu urcuşurile cele dumnezeieşti ale faptelor bune; căruţă de foc, sufletul ţi l-ai săvârşit, Preafericite Evdochim. Şi pe pământ vieţuind ca şi când nu ai fi avut trup, Ziditorului tuturor ai bineplăcut.”
(Condacul Sfânului Evdochim)

Condacul pe care îl vom putea asculta la slujba de duminică din această săptămână evidenţiază importanţa milosteniei „pe pământ vieţuind ca şi când nu ai fi avut trup, Ziditorului tuturor ai bineplăcut”. Născut într-o familie credincioasă, Sfântul a avut parte de o educaţie aleasă. Înţelepciunea i-a fost accentuată de-a lungul vieţii de milostenie: le dădea săracilor nu doar bani, ci orice ar fi avut nevoie („de ar fi fost trebuinţă să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie, căci fericitul ştia că rodul dragostei este milostenia.”). Sinaxarul aminteşte, de asemenea, de momentul în care Sfântul „a fost pus serdar (general) mare peste oşti, întâi în Capadocia, după aceea în ţara Harsianilor”, prilej pentru a admira felul în care, cu cuvioşie şi dreptate, fericitul Evdochim folosea „dregătoria” spre a-i ajuta pe cei din jurul său.
Cunoscându-şi dinainte apropierea morţii, Sfântul şi-a dorit să fie înmormântat cu hainele cu care era îmbrăcat: „Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit să se arate petrecerea mea cât am trăit, astfel mă rog ca şi sfârşitul meu să se facă fără nici un dar, nici să socotească cineva că Ţi-am bineplăcut Ţie!”. Condacul surprinde, aşadar, mutarea la Domnul: „pe cele de sus dorindu-le, împreună cu cele din înălţime te-ai împreunat, cu urcuşurile cele dumnezeieşti ale faptelor bune”.