Mesajul Patriarhului Ecumenic la începutul Postului Mare 2019

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a transmis tradiţionalul mesaj catehetic cu ocazia începutului Postului Mare 2019 cu scopul de a atrage atenţia că asceza ortodoxă nu se referă doar la un grup restrâns de persoane ci este „un eveniment bisericesc” şi o vocaţie comună pentru toţi credincioşii fără excepţie.
În mesaj, Sanctitatea Sa subliniază faptul că nevoinţele ascetice nu sunt un scop în sine, ci ele ajută pe creştini să depăşească voinţa proprie şi să mute centrul vieţii de la dorinţa individuală spre iubirea care „nu caută ale sale”.
El reaminteşte tuturor că „perioada postului este adăpată de bucuria Crucii şi a Învierii”, îndemnând la o nevoinţă dusă cu bucurie, la rugăciune stăruitoare, la sprijin concret al celor în nevoi şi la recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
„Cu harul lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, am ajuns şi anul acesta Sfântul şi Marele Post, arena nevoinţelor duhovniceşti, pentru a ne curăţa cu ajutorul Domnului prin rugăciune, post şi smerenie şi pentru a ne pregăti pentru trăirea în Dumnezeu a cinstitelor Pătimiri şi a sărbătorii purtătoare de lumină a Învierii Mântuitorului Hristos.
Într-o lume cu multiple confuzii, experienţa ascetică a Ortodoxiei reprezintă un bun duhovnicesc inestimabil, un izvor nesecat de cunoştinţă dumnezeiască şi înţelepciune omenească.
Asceza cea binecuvântată, duhul căreia adapă întru totul modul nostru de vieţuire – «ascetism este creştinismul întreg» – nu reprezintă privilegiul celor puţini sau al celor aleşi, ci «un eveniment bisericesc», un bun comun, o binecuvântare comună şi o vocaţie comună pentru toţi credincioşii fără excepţie.
Desigur, nevoinţele ascetice nu sunt un scop în sine. Principiul că «asceza există de dragul ascezei» nu este valid. Scopul ascezei este acela de a depăşi voia proprie şi «cugetul trupului», mutarea centrului vieţii de la dorinţa individuală şi de la «drept» spre iubirea care «nu caută ale sale», în conformitate cu mesajul biblic: «Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui» (1 Corinteni 10:24).
Acest duh domină întregul şi lungul parcurs istoric al Ortodoxiei.
În Noul Materic întâlnim o minunată descriere a acestui etos al renunţării la «ale mele» în numele iubirii: «Venit-au odată nişte schiteni la maica Sara, iar ea le-a pus lor înainte un paner cu poame. Ei lăsând cele bune, mâncau pe cele putrede. Şi le-a zis lor: adevărat, schiteni sunteţi»!
Această înţelegere şi utilizare jertfelnică a libertăţii este străină spiritului epocii noastre, care identifică libertatea cu revendicări şi drepturi individuale.
Omul «autonom» contemporan nu ar fi mâncat fructele putrede, ci pe cele bune, fiind convins că astfel îşi exprimă şi utilizează libertatea în mod autentic şi responsabil.
Aici îşi are locul suprema valoare a concepţiei ortodoxe despre libertatea omului contemporan.
Este vorba despre o libertate care nu solicită, ci se împărtăşeşte, nu insistă, ci se sacrifică.
Credinciosul ortodox cunoaşte că autonomia şi autosuficienţa nu îl eliberează pe om de lanţurile egoului său, ale auto-realizării şi auto-justificării.
Libertatea «cu care Hristos ne-a făcut liberi» (Galateni 5:1) activează puterile creative ale omului, se realizează ca negare a închiderii în sine, ca iubire necondiţionată şi comuniune a vieţii.
Etosul ascetic ortodox nu cunoaşte diviziuni şi dualism; el nu respinge viaţa, ci mai degrabă o transformă. Viziunea dualistă şi negarea lumii nu este un concept creştin. Adevăratul ascetism este luminos şi filantropic.
Reprezintă o caracteristică a conştiinţei de sine ortodoxe că perioada postului este adăpată de bucuria Crucii şi a Învierii.
Nevoinţele ascetice ale ortodocşilor, precum şi întreaga noastră spiritualitate şi viaţa liturgică transmit mireasma şi lumina Învierii.
Crucea se află în centrul evlaviei ortodoxe, însă nu este punctul final de referinţă a vieţii Bisericii. Aceasta este bucuria de negrăit a Învierii, iar calea către aceasta o reprezintă Crucea. În mod corespunzător, în perioada Postului Mare, chintesenţa experienţei creştinilor ortodocşi rămâne dorul după «învierea cea de obşte».
Rugaţi-vă, aşadar, preacinstiţi fraţi şi surori, fii şi fiice în Domnul, să ne învrednicim, cu harul şi sprijinul de sus, cu mijlocirile Născătoarei de Dumnezeu, cea mai presus decât toţi sfinţii, şi ale tuturor Sfinţilor să alergăm cursa Sfântului şi Marelui Post într-un mod bineplăcut lui Hristos şi cu bucurie în Hristos, nevoindu-ne cu bucurie, în ascultare faţă de canonul tradiţiei Bisericii, «nevoinţa comună» a postului ucigător de patimi, stăruind în rugăciune, ajutând pe cei care suferă şi sunt în nevoi, iertând unii altora, «dând mulţumire pentru toate» (1 Tesaloniceni 5:18), ca să ajungem să ne închinăm cu bunăcuviinţă «Sfintelor şi Mântuitoarelor şi Înfricoşătoarelor Pătimiri» şi Învierii celei purtătoare de viaţă a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Căruia fie slava şi puterea şi mulţumirea în vecii nesfârşiţi. Amin.

Al vostru rugător fierbinte către Dumnezeu,
† Bartolomeu al Constantinopolului”