Mărturiile noastre: faptele şi cuvintele

Oricât de trufaş sau de smerit ar fi un om, oricât de mândru sau de umil (ori umilit) ar fi cineva, până la urmă fiecare dintre noi ajunge tot acolo unde îi este locul. Dumnezeu ne-a arătat Calea de nenumărate ori, ne-a netezit Calea prin Jertfa propriului Fiu, ne îndrumă clipă de clipă. Dar nu se va împiedica de necredinţa cuiva în Judecata Sa. Ori că un om crede, ori că nu crede în Dumnezeu, va avea parte tot de judecată dumnezeiască. Mulţi dintre noi trăim ca şi când nu am muri niciodată. Agonisim bunuri, aducem neajunsuri altora, trecem indiferenţi pe lângă suferinţă sau, şi mai grav, o provocăm noi înşine. Câţi dintre noi preţuim o clipă de linişte sau strădania cuiva de a face ceva bun şi frumos? Câţi facem fapte bune fără a aştepta laude sau răsplată? Câţi dintre cei care fac ceva bun o fac dezinteresat, doar aşa, de dragul oamenilor şi al lui Dumnezeu? Am întâlnit de curând oameni care, după ce au făcut ceva bun pentru alţii, au crezut că aceasta le dă dreptul să-i jignească, să-i lovească şi să râdă pe seama celor cărora le-au făcut binele. Uităm că binele pe care îl facem nu ne-ar sta în putinţă dacă Dumnezeu şi chiar oamenii nu ne-ar ajuta! Uităm uşor de unde am plecat şi unde ar trebui să ajungem!
Uităm să îi privim pe cei din jurul nostru aşa cum sunt ei, nu cum ni se par nouă a fi. Îi privim pe oameni după felul nostru de a ne raporta la ei. Dar numai Dumnezeu ştie inima fiecăruia! Până la Judecata de la sfârşitul veacurilor, când şi firul de gând al fiecăruia va fi descoperit, rămân ca MĂRTURII înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor FAPTELE ŞI CUVINTELE noastre!