Mânăstirea Tisa Silvestri

Istoria Schitului Tisa înfiinţat de Nicolai Ioraşcu, pe moşia Silvestri insufiecient elucidată încă, se pierde în negura timpului. Prima atestare documentară este la 13 aprilie 1729 când un răzeş dăruieşte schitului Tisa o parte din satul Mărmureni-Vaslui.
Într-un act din 18 octombrie 1742 se spune că egumen al schitului în 1735 era Teofan şi primise cu metanie pe loanichie, călugărit de şapte ani şi un răzeş din satul Odobeşti-ţinutul Roman, devenit prin călugărie, cu patru ani în urmă, loanichie Castravăţ. Schitul, biserica şi trei case sunt înregistrate într-o hartă din 1789. În 1809 schitul avea şapte călugări iar în 1846 avea douăzeci şi cinci de călugări, dar aşezământul era acum subordonat mănăstirii Doljeşti din ţinutul Roman, căreia îi fusese închinat ca metoc de Nicolae Kogălniceanu.
Ceea ce se ştie însă sigur din unele documente este că şi-a închis porţile ca de altfel şi atâtea alte mănăstiri şi schituri, odată cu necruţătoarea lege a secularizării averilor mănăstireşti din 1863-1864. În 1864 când schitul a pierdut moşia şi pădurea,
s-a desfiinţat. Toată zestrea schitului, obiectele şi cărţile de cult au fost date la biserica din lemn din satul Tisa Silvestri. În 1895 se face menţiunea că la Tisa a fost un schit de călugări şi că se mai văd încă urmele unei bisericuţe şi ale unor chilii.
Astăzi, pe locul sfintei mese a vechii biserici s-a ridicat troiţă.
Mănăstirea „Buna Vestire” Tisa Silvestri se află într-o zonă de dealuri şi văi în Tisa Silvestri, un mic sat sărăcăcios şi anonim până nu de mult, ce stă cuibărit în braţele dealurilor, acoperite cândva cu vii şi livezi, la o distanţă de 25 km de Bacău, în direcţia Vaslui. Aflată în zona superioară a dealurilor, mănăstirea a fost aşezată cu faţa spre văile largi care deschid o perspectivă impresionant de frumoasă şi odihnitoare. Pădurea din spate, îi stă de strajă şi o pune în valoare datorită albului proaspăt al faţadei.
Pe locul ales pentru construcţia mănăstirii, nu a fost un alt aşezământ monastic. Mănăstirea „Buna Vestire” este relativ nouă, reconsiderată şi reactivată după anii ’90 şi face joncţiunea cu vechea vatră de sihăstrie românească şi romaşcană.
Aşa s-a reaprins candela evlaviei creştine în această zonă, prin rugăciunea neîncetată a monahiilor de aici ce, prin untdelemnul dragostei de Dumnezeu, fac să ardă nemistuitor dorul de cer.
Terenul pe care este construită actuala mănăstire cu o incintă de 4 ha, reprezintă donaţii făcute de locuitorii din cuprinsul comunei Odobeşti.
Este o construcţie arhitecturală armonioasă cu predominarea elementului moldovenesc din vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş şi adaptat unor necesităţi actuale, prin construcţii laterale din zona altarului, a unor dezvoltări inspirate, în zona exonartexului şi de vest, cu o faţadă a laturii de vest (intrare) monumentală. Biserica are o formă tradiţională compusă din altar, naos, pronaos, exonartex şi pridvor.
Biserica mică este construită din cărămidă, în formă de cruce, lungă de 15 m.
Spaţiul este distribuit în altar, naos, pronaos şi un pridvor deschis, deschis este susţinut de patru stâlpi din beton, frumos scuptaţi în mortar de ciment alb.
Obştea mănăstirii este constituită din douăzecişiuna de măicuţe ce sunt călăuzite cu dragoste de maica stareţă Stavrofora Teoctista Ungureanu, sprijinită duhovniceşte de părintele Pimen Costea, duhovnicul mănăstirii.