Mănăstirea Prislop

Mănăstirea Prislop este situată într-una din regiunile cele mai pitoreşti din ţara noastră. De la Haţeg – spre miazăzi – se deschide minunata depresiune a Haţegului sau „Ţara Haţegului” leagănul poporului român, care se întinde pâna la poalele Munţilor Retezat.
Aşezată într-o poiană, la altitudinea de 640 m, Mănăstirea Prislop este înconjurată de dealuri care coboară în pante domoale pâna aproape de monument. În acest spaţiu originar şi încărcat de istorie al poporului nostru, Sfântul Nicodim, reorganizatorul şi îndrumatorul monahismului românesc din a doua jumatate a veacului al XIV - lea, a ctitorit Mănăstirea Prislop, la 13 km de Haţeg, după ce zidise Mănăstirile Vodiţa, Topolniţa, Visina şi Tismana, precum şi Vratna si Mănăstiriţa din Serbia. Sfântul Nicodim a copiat la Prislop, Tetraevangheliarul slavon pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi, care se păstrează la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională din Bucureşti.
Domniţa Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Voda Basarab din Bucureşti, a restaurat biserica mănăstirii între anii 1564-1580, devenind a doua ctitoră; a împodobit biserica cu o pictură nouă în frescă şi a dăruit bisericii o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. Pe vremea domniţei Zamfira se zice că au fost două mănăstiri, una de călugări şi una de călugăriţe, întrucât Domniţa Zamfira a vieţuit aici între anii 1575-1580. Tot atunci s-a înfiinţat la Mănăstirea Prislop o şcoală pentru cântăreţi şi viitori preoţi.
Stareţul mănăstirii era pe vremea aceea Ioan de la Prislop, care a înmormântat-o pe Domniţa Zamfira la anul 1580, iar la anul 1585 a ajuns mitropolit al Transilvaniei la Alba-Iulia. În 1587 a zidit catedrala din Alba-Iulia şi reşedinta mitropolitană cu ajutorul lui Mihai Viteazu, pe care l-a întâmpinat la anul 1600 cu prilejul intrării sale triumfale în Alba-Iulia.
De la anul 1600 până la anul 1700 urmează iar un secol în care nu prea mai avem ştiri despre Mănăstirea Prislop. Ea îşi va fi continuat misiunea moralizatoare în mijlocul credincioşilor, având de înfruntat şi acţiunea prozelitistă calvină desfăşurată în acest secol cu mare intensitate printre cnejii ortodocşi români de altă dată din parţile Haţegului şi Hunedoarei. În anul 1629 există o mărturie documentară despre Mănăstirea Prislop referitoare la o călătorie făcută de trei călugari de aici în Rusia.
În 1759, pictura bisericii de pe vremea Domniţei Zamfira a fost refăcută de zugravul Simeon de la Piteşti. În anul 1762, în timpul tulburărilor religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea, legate de apariţia greco-catolicismului, ca măsură de represalii împotriva rezistenţei şi refuzului călugărilor ortodocşi de aici de a trece la greco-catolicism, biserica a fost incendiată din ordinul generalului Buccow. Ca urmare, pictura a fost distrusă, ramânând numai opt scene din „Acatistul Maicii Domnului” în registrul superior al pronaosului, iar în exterior, deasupra uşii, icoana hramului – Sfântul Ioan Evanghelistul – şi fragmente din Judecata de Apoi.
După ocuparea abuzivă a mănăstirii şi alungarea călugărilor ortodocşi, care s-au refugiat în Ţara Românească, unul dintre ei, pe nume Efrem, a compus un poem în 710 versuri, intitulat „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţagului din Prislop”, poem descoperit de Cezar Boliac în secolul al XIX-lea la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti şi publicat de el întâia dată. Tot el împreună cu fratele Mihail a copiat, la Prislop, cunoscuta lucrare a lui Dimitrie Cantemir, învăţatul Domn al Moldovei: „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul”, tipărită la Iaşi în 1698, cu text românesc şi grecesc. Manuscrisul realizat atunci arată preocupările de carte ale călugărilor din Mănăstirea Prislop de la mijlocul veacului al XVIII-lea.
Din 1762 mănăstirea a aparţinut pe nedrept Bisericii Greco-Catolice până când actul istoric al revenirii preoţilor şi credincioşilor uniţi la Biserica Ortodoxă strămoşească din octombrie 1948, a avut urmări binefăcătoare şi asupra Mănăstirii Prislop, care a reintrat în făgaşul ei ortodox de obârşie. După două secole de înstrăinare forţată, ctitoria Sfântului Nicodim şi a Domniţei Zamfira redevenea mănăstire ortodoxă, aşa cum fusese mai bine de trei veacuri şi jumătate.
La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Bălan, a adus personal la Prislop, pentru restaurarea mănăstirii aflată într-o stare jalnică, pe Ieromonahul Arsenie Boca, până atunci stareţul reînviatei mănăstiri brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care cu două veacuri în urmă avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul aceluiaşi general Buccow. În 1950, din lipsă de călugări, Prislopul devine mănăstire de călugăriţe, prin hotărârea Episcopului Andrei Magieru al Aradului. În perioada 1950-1959 s-a realizat organizarea mănăstirii ca mănăstire de maici cu viaţă de obşte, s-a înfiinţat o şcoală monahală şi o cooperativă mănăstirească, în cadrul căreia s-au executat primele ţesături cu alesături din ţară, cu motive străvechi din zonele Sibiu, Făgăraş şi Hunedoara, covoare olteneşti şi artistice pentru export, precum şi tricotaje şi croitorie.
În 1952, Părintele Arsenie a conceput şi zidit o clopotniţă pe stâncăria unui deluşor de lângă biserică. A urmat înzestrarea bisericii cu mobilier nou, lucrat artistic în stilul specific vechii sculpturi româneşti. Astfel, în naos s-au facut 16 strani, un scaun arhieresc, două străni pentru cântareţi, toate sculptate în lemn de stejar; la intrare în biserică s-a aşezat o uşă nouă sculptată tot din stejar; pe masa altarului s-a lucrat un chivot nou, sculptat miniatural, din lemn de păr; s-a lucrat un iconostas nou din lemn de arin cu sculptură filigranată rămas neterminat. Toate aceste lucrări de sculptură au fost realizate, după desenele Părintelui Arsenie, de către sculptorul Rudolf Lorentz din Sibiu. Tot Părintele a fixat o emblemă, din lemn, a mănăstirii – monograma Mântuitorului – în triunghiul de acoperiş al cerdacului din clădirea de lângă biserică. În anul 1955 a început restaurarea bisericii de către Direcţia Monumentelor Istorice din Bucureşti, spre a-i reda aspectul arhitectonic şi pictural iniţial. După decretul 410 din 1959, timp de mai mulţi ani, în clădirile mănăstirii a fost un azil de bătrâni.
În 1976 s-a redeschis mănăstirea de maici. În continuare, maicile au fost preocupate în permanenţă de păstrarea patrimoniului cultural-artistic aflat la Prislop şi de înfrumuseţarea bisericii. În anul 1984 au fost montate în iconostas două icoane împărăteşti lucrate şi donate de pictorul-protosinghel Arsenie Boca. Prima înfăţişează pe Mântuitorul Iisus Hristos în picioare, iar a doua icoană o reprezintă pe Maica Domnului în picioare cu Pruncul Iisus în braţe. În 1986 s-au montat alte icoane pe iconostas: Bunavestire pe uşile împărăteşti şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil pe uşile diaconeşti, lucrate de acelaşi pictor.
În 1991 s-a înfiinţat un Seminar Teologic Monahal „Sfânta Ecaterina”, cu o şcolarizare de cinci ani.
Pe lângă cele două hramuri ale Mănăstirii Prislop: 8 mai – Sfântul Ioan Evanghelistul şi 14 septembrie – Ziua Crucii, se mai prăznuiesc şi următoarele zile: 26 decembrie – Sfântul Nicodim, 13 septembrie – Sfântul Ioan de la Prislop, 28 noiembrie – pomenirea Părintelui Arsenie şi 13 martie – pomenirea Măicuţei Zamfira.
După două veacuri de înstrăinare şi de absenţă aproape totală a vieţii monahale, maicile de la Mănăstirea Prislop, sub îndrumarea duhovnicească şi artistică a Părintelui Arsenie, au izbutit să ridice prestigiul ei sub raport duhovnicesc, artistic, gospodăresc, încât azi ea se prezintă ca un asezământ monahal cu o viaţă duhovnicească aleasă, dar şi cu un valoros monument de artă medievală, care atrage mulţimi de credincioşi şi turişti din ţară şi de peste hotare.