Libertate şi nu prea

Acum ceva vreme, căutând nimicuri prin casa părintească, am dat peste caietele vremii de elev. Sigur că, asemeni  romanului proustian A la recherche du temps perdu  memoria mea involuntară s-a născut cu acest prilej. Vocea interioară exclama şi întreba retoric câte şi mai câte îi veneau în minte iute: lecţii scrise cu mâna stângace atunci, socoteli aliniate aşa cum era bine, extemporale la matematică sau ştiinţele naturii. Vremuri! Ce vremuri! Aşa cum toată lumea spune, parcă numai ieri au fost. Şi mai spunem „ţine-ne, Doamne, mintea ca să ni le aducem aminte până când suntem pe acest pământ!”. Sigur că nu toate amintirile sunt plăcute, sau frumoase, dar fac parte din viaţa noastră, din trecutul care ne-a construit ca oameni.

1989 ne-a adus LIBERTATE?
Pe semnul pe care îl făceam pentru a delimita în caiet când se termină un trimestru şi când începe altul, stă scris: „Trimestrul al II-lea, în LIBERTATE”. Atunci ştiam şi nu prea ce înseamnă asta. Astăzi am vrea să însemne ceea ce ar trebui, dar tare mi-e teamă că este doar un termen căruia numai în DEX i se potriveşte definiţia. Atunci ştiam cu toţii că vrem să scăpăm de teamă, de sărăcie, de subjugare. Ştiam că vrem să fim altfel decât aveam voie. Am reuşit. Cu ajutor sau nu, dar am reuşit. Putem merge unde vrem, când vrem, dar n-avem bani. Putem cumpăra ce vrem, de unde vrem, dar
n-avem cu ce. Putem citi ce vrem, putem gândi cum vrem, putem merge la biserică, dar nu ştim de multe ori cum să o facem. Există prea multe alternative care ne încurcă. Dar avem libertate. Avem legi care sunt în favoarea tuturor şi a nimănui. Dar suntem liberi. Am ajuns la concluzia că singurul lucru care ne diferenţiază de Epoca de Aur este că atunci nu puteam ieşi din ţară, iar acum putem. În rest, suntem la fel. Avem aceeaşi mentalitate.  Unii, nu toţi! Poate este specific nouă? Habar n-am. Suntem urmăriţi la tot pasul şi dăm cu subsemnatul pentru orice fleac. Facem statistici nenumărate şi suntem traşi la răspundere cu nemiluita. Iată, cum se nasc mincinoşii care comunică procentaje bune ca pe vremea apusă, pentru a da bine mai sus, ca unii şi alţii mai mari să nu fie traşi la răspundere. Parcă aşa era şi mai demult.

„Democraţia” – un alt nume al dictaturii
Şi mai e o problemă. Dictatura nu s-a terminat. Mă distra zilele trecute faptul că, un anumit partid politic aflat.., nici nu mai ştiu cum…, la putere…, în opoziţie…, organiza alegeri. Interesante alegeri cu un singur candidat. Mi-a adus aminte de istoricele Congrese. Nu? De ce nu or mai fi existat şi alţi candidaţi? Mă rog, neinteresant. Tot aşa ca la congres, în unele organizaţii „apolitice” există tot câte un singur candidat. Cert este că acesta, prin conjuncturile create, consideră că a ajuns acolo prin depline merite, sincere şi adevărate. Şi, întocmai „răposatului tată” al tuturor românilor, ajutat de vreo doi, trei care-i ţin isonul, taie şi spânzură, verifică şi trage la răspundere că de…, funcţia te arată ca om.
E, e vreo diferenţă faţă ce a fost înainte? Da. Avem internet şi putem accesa muuuulte pagini prin care vedem lumea, şi ne putem planifica o călătorie cu avionul din fotoliu, şi putem vedea filme on-line, şi mai putem, sau trebuie, să scriem documentele în format electronic. Totul ţine de libertate? Da. Suntem liberi. Dar, suntem de asemenea liberi şi să vorbim. Însă, de teama că ne-ar putea face rău acest vorbit, tăcem. Şi ne ascundem gândurile fugind. Asta pentru că, în continuare, trăim în subjugare, dar liberă. Am schimbat câte ceva într-adevăr pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale, vorba lui Caragiale, dar numai la suprafaţă. Sau mai bine spus, avem alt imn, să sperăm că nu degeaba. Suntem nevoiţi să alegem un singur candidat care practică determinismul social, conform devizei: „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”.
Speram totuşi ca LIBERTATEA găsită în caietul meu din copilărie să însemne altceva, nu frica de a-ţi spune părerea fără a leza cumva vârtejurile vieţii.