Libertate şi echilibru

Tot mai mulţi oameni nemulţumiţi. Nemulţumiţi de ploaie, de soare, de prea cald sau de prea frig. Nemulţumiţi de ciorba acră sau prea sărată, de dulcele prăjiturii sau de orice altceva, dar nemulţumire să fie. Pare a fi un maraton instaurat pe care îl joacă te miri cine. Am ajuns să fim atât jucători, cât şi arbitri. Nu mai există nici un pic de echilibru. Nu ne place nimic şi gata. Nimeni nu face bine nimic şi gata. Suntem veşnic nemulţumiţi. Suntem veşnic bucuroşi că avem subiectul zilei: judecarea celuilalt din punctul nostru de vedere, fără a ne autoevalua. Noi suntem perfecţi, doar cei care sunt în jurul nostru sunt defecţi.
Din păcate asta este din ce în ce mai mult boala pe care o întâlnim în mediile pe care le frecventăm. Suntem supuşi unui infernal maraton de dezechilibre interioare. Că, ce altceva pot fi numite aceste nemulţumiri decât dezechilibre interioare? Acestea nasc valuri de suspiciuni şi demonstrează lipsa echilibrului interior. Să nu mai ştim ce-i aia fericire şi libertate adevărată? Să folosim libertatea într-un mod negativ? Da, sigur că da. Din nemulţumirile interioare şi poate din dorinţa de a avea ce au alţii (fără a recunoaşte) apar aceste tensiuni interioare care ies la iveală. Sunt genul de oameni care spun mereu că lor nu le trebuie nici locul nimănui, nici rolul acestuia deşi faptele şi vorbele lor arată contrariul. Ei nu ştiu oare că nemulţumitului i se ia darul? Ei nu simt oare că o nemulţumire naşte o altă nemulţumire? Ei nu ştiu oare că Dumnezeu a lăsat pe acest pământ rugăciuni prin care primim fericirea şi liniştea interioară? Ei nu ştiu că liniştea şi fericirea interioară emană linişte şi fericire exterioară?

Echilibrul cerut prin rugăciune
Ce să o mai dăm la întors, sunt oameni care nu cunosc cu adevărat fericirea, iubirea şi libertatea. Ei sunt asemenea vânătorului care îl întreabă pe Dumnezeu de ce nu a dat aripi şi omului, văzând cât de frumos zboară stolurile de păsări. Răspunsul a venit din partea unui sihastru care i-a ghicit gândul. Dacă ar fi dat omului aripi acesta
n-ar fi fost mulţumit, ar fi spus că sunt prea slabe şi că vrea unele puternice. Dacă i-ar fi dat unele mai puternice ar fi zburat prea sus şi nu ar fi înţeles ce este acolo, dacă ar fi primit înţelegere ar fi fost nemulţumit pentru că ar fi vrut să fie înger şi apoi heruvim şi apoi ar fi vrut să i se dea puterea de a împărăţi cerul.
Da, aşa suntem şi noi oamenii. Suntem nemulţumiţi, dar nici nu suntem capabili să ne recunoaştem limitele putinţelor noastre. Avem libertatea de a cere de toate, dar nu avem fericirea de a şti când să ne oprim.
Ne lipseşte echilibrul interior, ne lipseşte smerenia, ne lipseşte mulţumirea de sine. De fapt, ne lipseşte abc-ul rugăciunilor. Nu ştim să mulţumim pentru nimic din ceea ce avem, nu ştim să iertăm pe nimeni şi nu ştim să ne cerem iertare. Atunci, cum să aşteptăm fericire şi libertate adevărată? Câţi din cei care au reuşit ceva în viaţă, indiferent cât de neînsemnată ar fi fost, au pus pe seama ajutorului de Sus? Parcă îţi este şi teamă să mai spui cuiva că pe tine te-a ajutat o rugăciune când ai fost la ananghie. Îţi râde-n nas şi-ţi spune că eşti naiv. Cu alte cuvinte, nu a trecut încă perioada în care se făcea crucea cu limba în cerul gurii să nu te vadă nimeni numai Dumnezeu şi Sfinţii Lui.
Trimite Doamne mângâiere şi echilibru tuturor fericiţilor şi nefericiţilor, lasă libertate cerească şi mângâiere Divină atât celor care cred, cât şi celor care caută neîncetat mai multul nefericirii.