La şcoală, cu bucurie

Ştiu sigur că sunt copii care abia aşteaptă să meargă la şcoală. Ştiu sigur că sunt şi părinţi care abia aşteaptă să o reîntâlnească pe învăţătoarea copilului. Mai ştiu sigur şi că sunt dascăli care merg cu bucurie la „serviciu”. Ce îi leagă pe toţi aceşti oameni? În zilele noastre media arată cu degetul spre dascăli şi spre şcoli. Aceasta este perioada în care reţelele de socializare duduie de postări despre cât de neplăcut este să mergi la şcoală. Acestea sunt vremuri în care pare că sistemul educaţional e încurcat în hârţoage, programe care nu ţin cont de nevoile reale ale societăţii şi manuale pline de erori şi de indecenţe. Cum de într-un astfel de context sunt copii, părinţi şi dascăli care se bucură de începutul noului an şcolar? Ce anume le aduce această bucurie? Cum de este ea cu putinţă?

Credinţa şi încrederea
Credinţa şi încrederea sunt două dintre coordonatele acestei bucurii, despre care vă vorbeam mai sus. De exemplu, credinţa părinţilor care se roagă ca pruncul lor să aibă parte de dascălul care să îl iubească, care să fie preocupat de fiecare copil în parte şi nu doar de reacţia maselor. Un alt exemplu ar fi credinţa învăţătorului care îşi face meseria conştient de responsabilitatea care i-a fost încredinţată de voia şi grija divină. Un alt exemplu ar fi încrederea reciprocă ce se sădeşte şi se creşte cu grijă în trinitatea aceasta: părinte – învăţător – copil (nu prea îmi place noţiunea de „elev”, fiindcă mi se pare că dezbracă pruncul de tot ceea ce are el mai … personal). Mai este încrederea cu care Dumnezeu dăruieşte nişte suflete curate în grija unui om care nu doar îl învaţă să scrie, să citească şi să socotească, ci îl formează fundamental pentru tot restul vieţii. Exemplele ar putea continua.

Nădejdea şi visul
Părintele nădăjduieşte că pruncul lui va ajunge OM, un om cu principii sănătoase, educat, harnic, cu o minte, un trup şi un suflet sănătoase. Învăţătorul nădăjduieşte că va afla peste ani despre copiii pe care i-a format că au ajuns Oameni între oameni. Copilul visează să devină om mare, cu diverse meserii, împlinind misiuni importante, fiind
într-un fel sau altul un EROU. Nimeni nu are voie să distrugă aceste nădejdi şi aceste visuri! Nimeni nu are voie să renunţe la ele! Fiecare membru al acestei trinităţi are nevoie de încrederea în forţele propriii şi în cele ale celorlalţi ca să poată nădăjdui şi să poată creşte întru împlinirea aspiraţiilor bune şi frumoase.

Dragostea
Ea este cea mai importantă! Părintele are nevoie să înţeleagă dreapta-socoteală în iubirea pe care o dăruieşte copilului. Trebuie să înţeleagă că, pentru a creşte, nu trebuie să facă ei nimic în locul copilului, nu trebuie să-i ofere copilului decât ceea ce are nevoie, nu tot ceea ce şi-ar dori, şi mai trebuie să înţeleagă că pruncul său nu este identic cu altul, că are propriile sale nevoi, talente, ezitări, şi de aceea nu trebuie să-l compare cu nici un alt copil. Dascălul fără dragoste nu este dascăl. Salariul de învăţător nu a fost în nicio epocă şi în nicio societate cel mai atractiv şi, deci, nu este motivant. De aceea, şi nu numai de aceea, dragostea este singurul impuls care aduce calitate în actul didactic. Nu este cazul să mai vorbim de dragostea pe care copilul o oferă necondiţionat, sincer şi imediat învăţătorului.
Să avem un an şcolar plin de bucuria reîntâlnirii în fiecare dimineaţă!