Jurnal de pandemie

E pandemie de COVID-19. Bieţii oameni au intrat şi la noi în ţară în mare panică. Au golit în repetate rânduri deja rafturile magazinelor mari de făină, ulei, drojdie, conserve şi alte produse care, cred ei, le vor fi de folos în timpul carantinării necesare combaterii răspândirii acestui virus. De la repetatele recomandări legate de igienă, autoizolare a celor care vin din zonele afectate, rămânerea în case cât mai mult şi cât mai mulţi s-a ajuns la măsuri tot mai detaliate. Acum este decretată stare de urgenţă pentru treizeci de zile, activităţile unor instituţii sunt restrânse tot mai mult, se închid saloane de frumuseţe, hotelurile devin spitale ocazionale. Ştiu că ştiţi toate acestea şi nu le repet ca să vă sporesc panica, ci ca să vedem de unde plecăm.

Cu durere  şi cu dragoste
Este şi o carte al cărei titlu începe aşa. Titlul complet este „Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan”, iar autorul cuvintelor de înţelepciune din această carte este Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. Cuvintele părintelui se adresează omului de azi, care s-a lăsat prins în vârtejul zilelor acestui secol, care aleargă „cu o viteză lumească mare”. „Dar fiindcă îi lipseşte frica de Dumnezeu – începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu – îi lipseşte frâna, iar cu viteză, fără frână, sfârşeşte în prăpastie.” Cred că Dumnezeu ne-a dat prin această pandemie o şansă să punem frână, să ne oprim din alergarea risipitoare şi năucitoare, să VEDEM cu adevărat familia, fericirea de lângă noi, frumuseţea cerului, sacrificiile unor oameni, cărările pe care
le-am astupat unii către alţii. Este un bun prilej şi avem şi timp, încă, să reflectăm la relaţia noastră cu cei din jur, cu noi înşine şi cu Dumnezeu, să observăm lacrimile pe care le-am pricinuit şi dacă am reuşit să dăruim cu adevărat din inimă ceva cuiva.

O Liturghie  cu multă rugăciune
Duminica trecută s-a sărvârşit Liturghia afară fiindcă aşa li s-a transmis preoţilor să facă, pentru protejarea omenilor. Au fost puţini oameni, vreo 50-60. Bieţii oameni s-au panicat şi au rămas pe la casele lor. Oamenii care au venit erau însă foarte hotărâţi să fie acolo, în ciuda frigului. Ne-am gândit că nu toţi oamenii care vor veni vor fi aflat că se face slujba afară, aşa că am pregătit câteva şaluri groase să-şi pună pe umeri cine va avea nevoie. Şi cei
50-60 au stat neclintiţi să-l vadă pe Hristos încăput în Potir. „Doamne, mi-a spus o doamnă, ce mi-a fost dat să văd astăzi! Am văzut cum se săvârşeşte Liturghia pe Sfânta Masă!”. S-a simţit în prezenţa aceea o oarecare apăsare, o oarecare tristeţe, dar a biruit hotărârea de a fi cu Hristos. Şi am simţit că demult comunitatea aceasta nu se mai rugase aşa de adevărat, de profund, de clar. La pricesne au curs şi nişte lacrimi. Mi s-au părut unele atât de despovărătoare. Apoi a urmat o pace, o liniştire pe care eu ştiu că numai Hristos mi-o putea da. El mi-a mai dat-o în necazuri în care, oricâte mângâieri şi vorbe bune mi-au dat oamenii, nici un om nu a reuşit să-mi pună liniştea înapoi. Dar Dumnezeu mi-a aşezat atunci sufletul în firescul lui. Acum am recunoscut din nou acest dar binecuvântat: tihna!
Hristoase, aşteptăm Învierea din durerile acestea!