Ionică mincinosul

Să nu minţi! Cu o minciună prânzeşti, da’ de cinat nu cinezi. Iar mincinosul n-are nici cinste…
Trăia odată un băiat, Ionică, căruia nu-i plăcea să-şi ajute părinţii. Nu-i plăcea şi pace bună.
Şi spunea tatăl său:
- Ionică, vezi de fă cutare sau cutare lucru!
Şi nu zicea băiatul căn-ajută.
- Îl fac îndată, tătucă! răspundea. Se prefăcea c-ajută şi nu ajuta.
Dar merge treaba asta odată, de două ori, de trei ori. Începe să simtă tătâne-său că umblă băiatul cu lucruri necurate şi pune la cale să-l lecuiască.
 Odată, vine feciorul înaintea lui taică-su şi îi rosteşte cu glas mieros:
- Tătucă! Ai spus că-mi vei face şi mie nişte opincuţe, dacă oi fi vrednic pe lângă casă. Şi sunt tătucă. Că, uite opincuţele astea vechi s-au ponosit!
Rău este, dragii mei, să fie cineva leneş şi mincinos. Da şi mai rău, când pe deasupra mai e şi fudul! Şi-aşa era Ionică…
Iar tatăl îi răspunse:
- Păi eu, băiete, mi-am ţinut făgăduiala. Acum rămâne să-mi arăţi şi tu cât eşti de vrednic.
- Am să-ţi arătat, tătucă, se smereşte Ionică.
- Atuncea uite, grăi tatăl, urcă-te chiar acum în pod. Vântură bine grîul ce-i acolo şi îndată ai să-ţi primeşti răsplata.
- Uiuum! face Ionică bucuros. Alerg să-l vântur.
Se face că se urcă-n pod băiatul. Se pitulează sub scară şi stă acolo preţ de-un ceas.
Pe urmă se întoarce:
- Am vânturat tot grâul, tătucă. Să-mi dai opincile alea noi, să merg pe uliţă şi să plesnească băieţii de necaz!
- Aleei, măi băiete, se mâhneşte tatăl. Ţi-am spus să vânturi grîul…Mai du-te o dată. Şi fă treaba cum se cuvine, c-apoi îţi vezi opincile făgăduite!
Pleacă feciorul. Se gândeşte:
„De unde să ştie tătuca dacă am vânturat eu grâul ori ba? Că n-o avea la el oglinda fermecată!”
Aşa că pleacă, se suie în pod. Se joacă pe acolo cu mâţele şi se întoarce, fără măcar s-atingă un bob de grâu.
- L-am vânturat, tătucă! minte băiatul. Şi-n sinea lui se bucură mai dinainte pentru opincuţele noi.
- Nu e adevărat! se amărăşte tatăl. Haide cu mine şi-am să-ţi arăt că e aşa cum spun.
Se urcă amândoi în pod. Vântură tatăl grâul în faţa lui Ionică. Şi când îl vântură, ce credeţi? Sub grâu el ascunse o pereche de opincuţe. Dar ştiţi, nişte opinci cum nu se văd pe oriunde, din piele galbenă croite, cu găitane lucitoare de şnur negru închingate. Asemenea mândreţe de opinci vârâse tatăl acolo sub grâu!
Şi s-a aplecat băiatul să puie mâna pe opinci. Tată-l nu l-a lăsat. Le-a luat din grâu, a coborât, şi le-a pus într-un cui, chiar deasupra laviţei pe care dormea Ionică.
Să vadă, să înţeleagă bine că minciuna are picioare scurte şi întotdeauna o ajunge din urmă adevărul.