Învinovăţirea celorlalţi

Cine este de vină? Această întrebare răsună ameninţător pe buzele multora atunci când se produc evenimente triste, de o gravitate majoră, care de cele mai multe ori implică şi pierderi de vieţi omeneşti. Furtuna din Banat este un exemplu grăitor. A fost suficient ca cineva, oricine, să lanseze această întrebare, după care televiziunile, presa şi omul de rând să arate ameninţător, cu degetul, presupuşii vinovaţi. A devenit un obicei prost, extrem de dăunător, acela de a căuta tot timpul vina în ceilalţi. De ce ar trebui să fie vinovat cineva anume pentru o furtună? Sau pentru un copac smuls din rădăcini de acea furtună? Sau pentru un acoperiş smuls? Până la urmă, căutând tot timpul oameni asupra cărora să pasăm anumite răspunderi reale sau false, nu facem altceva decât să aruncăm vina asupra lui Dumnezeu. De fapt, pentru fiecare răzbunare devastatoare a naturii asupra vieţii noastre suntem răspunzători, într-o mai mică sau mai mare măsură cu toţii. În acest sens nu se cade să măsurăm vinovăţiile ci, în cel mai bun caz, fiecare dintre noi să îşi corecteze greşelile pe care le face faţă de mediul înconjurător. Cât despre dorinţa aceasta de a bârfi ca pe marginea şanţului, aruncând vina ba pe primar, ba pe prim-ministru, sau pe preşedintele ţării, sau asupra oricărui om despre care credem noi că ar trebui să răspundă pentru respectiva calamitate, aceasta arată golul imens din sufletul celui bârfitor, un gol instalat în urma fugii de Dumnezeu. Îmi aduc aminte că nu cu multă vreme în urmă oamenii se coalizau în urma unor dezastre naturale încercând să se ajute unii pe alţii. Poate că tocmai de aceea îngăduie Dumnezeu astfel de tragedii, ca noi să ne reamintim că trăim împreună, nu împoriva celorlalţi. Şi dacă vrem să căutăm vinovaţi, prima dată ar trebui să privim microscopic fiecare părticică a fiinţei noastre, nu să ne aruncăm privirea telescopică în dorinţa de a găsi tot timpul răspunderea în ceilalţi. Şi nu în ultimul rând, să ne rugăm pentru cei care s-au aflat în mijlocul dezastrelor.