Între domnie şi omenie

Ştim cu toţii că „veşnicia s-a născut la sat” şi că „a fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare”. S-a născut la sat pentru că acolo aerul e pur, verdele e crud, iar pământul ne dă tot ce este mai bun. Cu toate astea ne mândrim. Păcat că nu ne mândrim toţi. Cei care nu se mândresc, nu ştiu ce înseamnă…„lucru mare”.
Generaţiile mai tinere decât mine vor domnie şi fudulie. Nu mai vrea nimeni aer pur şi verde crud. Am impresia că le e ruşine să muncească. Şi, de fapt, nu am impresia, ci aşa este. Aşa mi-au spus elevii mei. M-a pus pe gânduri replica lor: „Noi nu vrem să muncim, să fim sluga cuiva şi fără bani.” Elevii mei sunt copii de 17-18 ani, iar profilul pe care-l urmează este economic. Aceasta presupune şi o perioadă de practică. Sigur că orice practică presupune muncă. Şi, ca începător nu cred că eşti pus la gestiune sau la contabilitate primară sau mai ştiu eu ce. Oricum, nu taie nimeni lemne pe tine.
Aşadar, copiii mei sunt în perioada de practică şi erau extrem de revoltaţi. Cum pot eu să le explic faptul că în viaţă totul se face treptat şi că nu poţi fi plătit în bani pentru orice? Mi-a dat de gândit atitudinea lor şi am corelat în mintea mea câteva idei din dorinţa de a găsi cauza pentru a ameliora efectul perturbator al atitudinii unora.

Simţul datoriei
Noi de mici eram puşi la mici treburi gospodăreşti. De multe ori trebuia să le rezolvăm în lipsa părinţilor. Alteori le făceam sub ochii lor să vadă cât suntem de pricepuţi. Altădată eram puşi la încercare. Tăticu arunca prin curte intenţionat câte ceva să vadă dacă suntem atenţi şi curăţăm. Da, toate acestea erau practici prin care am crescut şi am învăţat. Iar plata acestora a fost şi este acum când suntem puşi la muncă fizică sau intelectuală şi trebuie să facem faţă. Nu am cerut atunci plată. Nu am vociferat că nu mergem la sapă sau la fân dacă nu suntem plătiţi. Le-am făcut pe toate cum ni s-au cerut, iar plata vine acuma.
Aducându-mi aminte de aceste lucruri am găsit oarecum răspunsul la atitudinea mai tinerilor decât noi. Cum să le spun oare că „Dumnezeu hrăneşte păsările care dau din aripi?”. Sunt mult prea pragmatici şi poate prea egoişti. Şi atunci cred că rezolvarea ar sta în noi, părinţii.
Altă practică grea. Frumoasă, de altfel, dar grea. Cea mai grea meserie. Pregătirea pentru drumul vieţii presupune tact şi diplomaţie. E greu de lucrat cu societatea în care totul se învârte în jurul banului şi al stimei de sine. Ei nu înţeleg că trebuie să nu-ţi fie ruşine a munci orice pentru a-ţi crea stima de sine. Ei ştiu că trebuie să râdă unii de alţii şi, să folosesc un jargon de-al lor, să facă mişto. Vă daţi seama cum ar fi reacţionat copiii noştri în perioada apusă când mergeam „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” în practica agricolă? Cu un exerciţiu de imaginaţie ne dăm cu toţii seama.
Aşa cum mai demult „tabloul” era vinovat pentru eşecurile societăţii, acum societatea este cea care produce „eşecurile”. Diplomele nu ne mai lasă să iubim verdele pur şi aerul curat, ci toţi vor bani şi asfalturi prăfuite. Fiecare doreşte munca în marile companii, dar să pună mâna pe carte cât de puţin. Toţi vor domnie şi uită vehement de omenie.
Cu gânduri optimiste cerem înţelepciune, educaţie şi drag de muncă pentru că toate acestea ne vor da avânt şi bucurie.