Între darurile scumpe şi smerenia creştinilor

Pe tot felul de căi, creştinii sunt acuzaţi pentru valorile investite în cele religioase. Bisericile sunt frumoase, bine întreţinute şi scump împodobite.
Cei care doresc să lovească în ortodoxie fac paralele între acestea şi şcolile închise, precum şi, între spitalele, cu mari probleme, în ceea ce priveşte dotarea şi întreţinerea lor. Este foarte adevărat că sunt probleme în ceea ce priveşte sistemul sanitar şi când ne confruntăm, ca pacienţi, cu ele, pe toţi, ne deranjează. Unii, în semn de recunoştinţă, pentru serviciile medicale primite, având dare de mână, schimbă ceva în amenajarea acestor spitale.
La fel de adevărat este, că sunt încă şcoli, ce nu au condiţii normale de funcţionare şi nu ne simţim confortabil să ne trimitem copiii în spaţii nesigure, prost încălzite sau insalubre. De asemenea, majoritatea părinţilor pun umărul şi suplinesc ceea ce nu se poate asigura de la bugetul statului.
Şi apoi, Iisus Hristos, a fost smerit şi ne îndeamnă la smerenie. După ce L-a înviat pe Lazăr, a intrat în Ierusalim pe un asin smerit, nu pe un armăsar trufaş.

Darul…să-l fi dat săracilor?
Cred că, în primul rând, nu trebuie să condamnăm pe cineva pentru darul ce vrea să îl facă. Indiferent, că darul este făcut unui om, sau Bisericii, dragostea omului, nu cred, că este potrivit să o condamnăm.
Dacă ce fac ceilalţi nu este potrivit să judecăm este, totuşi, necesar să cântărim ce facem noi cu darul nostru,  cui este potrivit să îl oferim.
La toate aceste comentarii fireşti suntem, până la urmă, fiecare tentaţi să ne întrebăm oare nu este firesc să dăm darul nostru săracilor, decât să îl oferim Bisericii?
Iisus Hristos ne învaţă cele potrivite, şi în această situaţie. Dacă luăm aminte la întreg contextul ne dăm seama de frumuseţea învăţăturii sale.
În primul rând, nu o condamnă pe sora lui Lazăr, care a simţit firesc să îşi arate recunoştinţa faţă de Iisus Hristos ce i-a înviat fratele. Darul, valoros fiind, nu se ridica nici pe departe la nivelul învierii fratelui şi Învăţătorul desăvârşit a ştiut această valoare din mintea femeii.
În ceea ce îi priveşte pe săraci, ne spune, că ei vor fi mereu, oricât de mult se va investi, material, în ei. Dacă stăm bine să evaluăm lucrurile vom constata că cea mai mare problemă a săracilor este lipsa de moralitate. Cel ce este sărac, ori este leneş, ori mincinos, ori obraznic, sau nu chiverniseşte bine rodul muncii sale. Foarte puţini sunt morali şi aceştia, de regulă, depăşesc starea lor uşor, cu sprijinul oamenilor plini de dragoste faţă de semeni. Gândindu-ne, la cele enumerate, ne dăm seama, că dacă cel sărac ar fi credincios ar lucra, ar fi drept şi bun chivernisitor şi neputinţa lui ar fi suplinită de celalţi.
Aşadar, de am avea mai multe biserici, că oricum cele existente sunt pline, ar creşte numărul celor morali şi cu siguranţă ar scădea numărul celor săraci.
Frumuseţea bisericilor este asigurată din darul credincioşilor şi întreţinută prin chivernisirea preoţilor. Dacă, bunul credincios, este darnic şi preotul bun chivernisitor, nu cred că este cineva vrednic de condamnat, ci de apreciat. De asemenea, cred că, de va creşte numărul bisericilor, până la a fi posibil, ca majoritatea ortodocşilor să poată participa la slujbele de duminică, întreaga ţară ar deveni mai frumosă.