Înţelepciune din sfinţenie

Trebuie să căutăm înţelepciunea în viaţă. Se spune foarte frumos şi adevărat că omul se naşte şi devine om. Fără îndoială, în faţa lui Dumnezeu, toţi sunt oameni şi toţi sunt chemaţi în egală măsură la mântuire. Însă, în viaţă, atât în aceasta cât şi în cea veşnică, Oameni ajung cei care se sfinţesc. Sfinţii sunt oamenii care, aici pe pământ „se îmbracă” atât de mult cu virtuţi încât, din bogăţia de daruri cu care sunt îmbrăcaţi de Dumnezeu, dăruiesc şi altora. Prin urmare, înţelepciunea autentică se cuprinde întotdeauna în sfinţenie, în dorinţa omului de a fi sfinţit de către Dumnezeu. Înţelepciunea se înţelege în primul rând prin virtuţile pe care omul le dobândeşte de-a lungul vieţii şi nicidecum doar prin capacitatea de a da anumite sfaturi, sau prin vârsta înaintată. Libertatea înţeleasă ca zbor către Dumnezeu şi virtuţile
autentice ale Duhului sunt născătoare de înţelepciune şi făcătoare de înţelepţi. Dintotdeauna sfinţenia celor desăvârşiţi a fost cea din care a izvorât cea mai frumoasă înţelepciune. Şi faptul că înţelepciunea este asociată cu bătrâneţea arată poate veşnicia virtuţilor şi înrudirea cu aceasta a celui care le practică. Înţeleptul este poate omul care gustă din ce în ce mai mult din veşnicie şi care trimite lumini de veşnicie şi semenilor lui. În creştinism, cel mai mare înţelept este sfântul, pentru că el a înţeles în modul cel mai deplin cum trebuie trăită viaţa.