(In)cultura culpabilizării

Învinovăţire şi reclamaţii. Cu duiumul şi de-a valma fiecare, dacă vrea, poate arunca printr-un simplu cuvânt rostit cu ton de ameninţare pe oricine la colţul ruşinii. Printr-un cuvânt, printr-un articol publicat unde şi de cine trebuie poţi deveni  victimă sigură demnă de represaliile „publicului”. Dacă mai contează vina reală, greşeala existentă sau nu? Nicidecum! Important este să reclami, să arunci cu mizeriile gândirii şi ale cuvântului în cine vrei. Poţi mânji pe cine vrei. Cum de ce? Pentru satisfacţia de a îngropa, cel puţin pentru o vreme, încă un om şi pentru bucuria diabolică de a târî pe cineva într-un scandal. Sunt oameni care suferă de boala proceselor sau a reclamaţiilor şi care fac orice pentru a mai reclama pe cineva, cu atât mai mult dacă în joc este şi un interes personal, oricât de mic ar fi el. Pentru astfel de oameni Dumnezeu este mult prea departe pentru a-L mai lua în seamă, iar conştiinţa morală suferă de răguşeală acută, dacă nu cumva i-a pierit glasul cu totul.

Profesori puşi la zid
Zilele acestea este dezbătut cu înflăcărare încă un caz care implică serios şcoala românească. Este vorba despre profesorul de matematică de la C.N. Tudor Vianu din Bucureşti. Acuzele care se aduc profesorului sunt cât se poate de cunoscute. Halucinantă este, însă, încrengătura de ştiri din presă care a provocat această isterie şi care arată, extrem de grav, faptul că deontologia jurnalistului este o poveste de mult uitată şi că dezinformarea oamenilor, chiar cu bună ştiinţă, nu aduce nicio mustrare de conştiinţă. De exemplu, mai demult, ziarele ofereau un drept la replică, drept care a cam dispărut din presă. Ştirea a debutat cu titluri care din start puneau la zid nevinovăţia profesorului: „umilirea unui elev… „sau „elevii sunt puşi să se târască în genunchi…”. Informaţiile sunt preluate de către „profesioniştii” din presă  de pe… „facebook”. Deci, atenţie, orice glumă, orice banc, poate deveni o ştire de interes naţional! Cea mai mare parte a presei s-a grăbit să condamne un profesor pe care elevii îl stimează, îl apreciază, care are rezultate deosebite pe plan naţional şi internaţional, fără ca măcar să verifice realitatea faptelor. Lucrul este extrem de grav întrucât arată că orice reclamaţie, fie că are sau nu un suport real, poate fi luată ca adevăr absolut. De asemenea, nu am auzit pe nimeni să aibă măcar intenţia de a cere un punct de vedere profesorului incriminat. Măcar de formă. Însă, l-au executat public fără să le pese de nimic. Până şi vestita Inchiziţie acorda, chiar dacă formal, dreptul la apărare inculpatului. Această lipsă de interes faţă de adevăr şi criza deontologică au cuprins până şi Ministerul Educaţiei care, grăbindu-se să fie „corect” a anunţat, înainte de a începe vreo anchetă, măsurile care se impun împotriva cadrului didactic respectiv. Iată un fragment din comunicatul Ministerului: „…analiza acestui caz extrem de grav trebuie să ţină cont de trei aspecte: încălcarea demnităţii elevului, nerespectarea deciziei Ministerului Educaţiei cu privire la perioada de susţinere a tezelor semestriale, respectiv negocierea notelor, lucru totalmente inadmisibil. Mă aştept ca măsurile să fie de aşa natură, încât să sancţioneze şi să descurajeze astfel de comportamente ale cadrelor didactice”. Deci: profesorul este „vinovat”, înainte de a se dovedi prin anchetă acest lucru şi este executat, poate cel mai dur, de cel care ar trebui să îl susţină până la clarificarea situaţiei. Toate aceste practici îmi amintesc de procedurile Securităţii din perioada comunistă. Sunt aproape identice, numai că, între timp, s-a perfecţionat instrumentarul folosit. Oare către ce societate ne îndreptăm? Spunea cineva că faptele bune nu cad sub incidenţa legii, ci doar faptele rele. Însă, sub aprecierea conştiinţei morale se află şi binele şi răul. Oare pe unde se află această conştiinţă morală – glasul lui Dumnezeu în adâncul omului – la cei care şi-au făcut un al doilea job din a terfeli tot ceea ce este de apreciat la un om? Atunci când acuzaţiile se dovedeşte că sunt de fapt calomnii, răspunde cineva pentru acestea? Cel puţin până acum, persoana calomniată a rămas cu calomnia, iar calomniatorul cu satisfacţia răului făcut. Închei cu o întrebare retorică: Oare este întâmplător faptul că între fruntaşii iniţiatori ai scandalului se află şi un activist secularist? Este o întrebare cu variante de răspunsuri şi nu o sentinţă!