Încercări spre mântuire

Cine a fost Iov de era nevoie ca viaţa şi credinţa lui în Dumnezeu să fie puse la încercare cu atâta duritate? Cine au fost sfinţii, oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu, de a fost nevoie ca şi a lor credinţă să fie pusă la încercare prin multe chinuri şi de cele mai multe ori chiar prin moarte martirică? De ce credinţa oamenilor plăcuţi lui Dumnezeu a trebuit să fie atât de mult ispitită ca şi cum aceştia nu şi-ar fi dovedit îndeajuns dragostea lor faţă de Dumnezeire? Calendarul, sinaxarele, cărţile care redau vieţile sfinţilor sunt pline de astfel de exemple în care pur şi simplu sfinţii sunt adeseori ispitiţi cu gânduri sau cu fapte potrivnice unei vieţi curate, bineplăcute Domnului. Este necesară ispita în viaţa duhovnicească? Oare omul care trăieşte în voia Domnului nu trebuie să aibă o viaţă uşoară, lipsită de griji şi de strâmtorări?
Multe astfel de întrebări se pot naşte în minţile noastre atunci când vedem că într-adevăr oamenii sfinţi nu au avut o viaţă tocmai uşoară, ci dimpotrivă. Şi facem asta pentru că nu înţelegem un lucru, sau dacă îl înţelegem ne este greu să îl acceptăm: credinţa, dacă este sinceră, va fi şi ispitită, iar aceste ispite, chiar dacă vin de la cel rău, pot fi pentru noi prilejuri de fortificare, de întărire în parcursul nostru duhovnicesc. Am putea spune că după intrarea păcatului în lume, întrucât omul a devenit o făptură firavă, atrasă mai degrabă spre păcat şi spre cădere din comuniunea cu Dumnezeu decât spre virtute şi înălţare spirituală, ispita este chiar necesară pentru fortificarea noastră. Aşa ne întărim. Însă, tot timpul este bine să ştim că lupta aceasta nu o ducem singuri, ci întotdeauna ajutorul va veni de la Dumnezeu, atunci când ni se pare că părăsirea din partea Lui este definitivă. Dumnezeu ne lasă să fim ispitiţi pentru a ne întări, dar şi pentru a ne „lămuri” aşa cum se lămureşte aurul în topitoare – „Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 5-6) – şi pentru ca în dragostea Lui, Dumnezeu să ne găsească vrednici de El.

Nădejdea în Dumnezeu
Din nefericire refuzăm să mai credem că ispita ne vine spre folos, pe care îl dobândim atâta timp cât luptăm cu ea şi cu darul lui Dumnezeu o biruim. Fireşte, ea ne este spre cădere dacă o ascultăm, iar spre ridicare dacă o învingem întrucât aşa ne întărim. Însuşi Mântuitorul Hristos a fost isipit în pustie, Însuşi El a suferit şi a pătimit. Nu pentru El, ci pentru mântuirea noastră, în vreme ce noi suferim pentru păcatele noastre şi pentru propria noastră ridicare. Omul care este ispitit nu dă dovadă neapărat de faptul că nu trăieşte o viaţă plăcută lui Dumnezeu, ci această ispitire a credinţei lui poate fi chiar o dovadă a vieţii duhovniceşti înalte pe care o trăieşte, pentru că suntem ispitiţi pe măsura credinţei şi a tăriei noastre duhovniceşti. Şi atunci când primim încercarea ca pe un mijloc de întărire duhovniceaască, nu ne mai răzvrătim împotriva lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, îl rugăm să ne întărească pentru a trece de încercări, pentru ca în urma lor să îl iubim pe El şi mai mult. „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” este îndemnul pe care l-a primit sfântul Siluan Athonitul de la Domnul şi prin el l-am primit şi noi. Lumea în care trăim şi încercările la care suntem supuşi pot fi pentru o vreme asemenea unui iad, din care, dacă nu deznădăjdum aşa cum ne îndeamnă sfântul Siluan, Mântuitorul ne va scoate cu biruinţă. Şi dacă privim orice încercare a vieţii ca pe o treaptă spre întărirea noastră duhovnicească, atunci ea se va transforma în treaptă de urcuş duhovnicesc şi de dobândire a virtuţilor contrare patimilor spre care ne îndeamnă ispita. Şi încet, încet, prin încercări şi ispite, ajungem să dobândim Cerul!