Înapoi la pomul vieţii

„Veniţi să cântăm cântare nouă, prăznuind pierzarea iadului; că Hristos S-a sculat din mormânt, omorând moartea şi mântuind toată lumea. Veniţi credincioşilor să scoatem apă nu din fântâna care izvorăşte apă stricăcioasă, ci din izvorul luminării, închinându-ne Crucii lui Hristos, în care ne şi lăudăm.” (Canonul Utreniei din Duminica a treia a Postului Mare, Cântarea a 3-a)

Fiecare om doreşte să trăiască o viaţă frumoasă. Destul de des suntem tentaţi să credem că o astfel de existenţă trebuie să includă şi uşurimea traiului, ceea ce într-o anumită măsură este şi adevărat. De la o astfel de dorinţă şi percepţie asupra existenţei frumoase mulţi cădem în pasivitate şi cu timpul devenim chiar leneşi. După un timp în care ai făcut puţine sau chiar nimic, începi să te obişnuieşti cu un astfel de mod de a fi, care ne place sau nu, altfel nu poate fi numit decât leneş. Dulceaţa unei astfel de manifestări este atrăgătoare pentru început, dar la scurtă vreme ne copleşesc o sumedenie de probleme nerezolvate. Iniţial, acestea sunt uşor de rezolvat şi ne continuăm lâncezala convinşi că le putem depăşi rapid. Cu adevărat, suntem capabili să rezolvăm provocările vieţii, dar când ele sunt multe ne copleşesc şi ajung chiar să ne dărâme. Aflându-ne într-o astfel de postură crucea pare un calvar, un chin insuportabil.
Această stare o experimentează umanitatea de la căderea din rai prin fiecare dintre noi. Ceea ce este nou sub soare este Iisus Hristos şi calea Lui.

Izvorul luminării, … Crucea lui Hristos
Chinul dulce al lenei a fost înlocuit de greutatea, dulce cu adevărat, a Crucii. Iisus a venit în lume să ne arate că este bine să ne acomodăm cu un alt fel de existenţă, nu cu cea leneşă. Invitaţia Lui este să ne asumăm greutăţile vieţii din ce în ce mai serios. Ne putem lărgi capacitatea încetul cu încetul. Dacă în fiecare clipă am încerca să facem un pic mai mult decât eram obişnuiţi până azi am depăşi condiţia zilei ce a trecut. Aceasta ne aduce să putem, în fiecare clipă, mai mult şi deci să rezolvăm mai bine provocările vieţii. Abia într-o astfel de situaţie poţi spune că simţi că trăieşti.
Cu siguranţă privind o pereche de îndrăgostiţi sau o mamă cu pruncul ei vom rămâne impresionaţi cât de inventiv este omul şi cât de multe poate face. Atât mama cât şi cel îndrăgostit uită de el şi se jertfeşte pentru celălalt. Când iubim cu adevărat, însă nu considerăm că am făcut ceva prea mult pentru cel drag, ci doar ceea ce era firesc ne simţim minunat. Doar cineva din afara relaţiei poate percepe că gesturile sunt un sacrificiu al iubirii. Din letargie ne poate scoate doar iubirea adevărată.
Iisus Hristos este cel care ne-a învăţat lecţia iubirii pănă la dăruirea supremă, până la moarte şi chiar moarte pe cruce. Pentru a ne aduce la viaţa veşnică a murit ca să omoare moartea prin Învierea Sa. Din exemplul iubirii lui Dumnezeu în trup uman avem nevoie să ne alimentăm şi noi unii pe alţii. Când reuşim aceasta, viaţa noastră este fermecătoare şi nici nu ne pare că este greu, ci doar normal. La aceasta ne îndeamnă să cugetăm şi textul de la Utrenia din această duminică, să ne luminăm din iubirea ce izvorăşte din Crucea lui Hristos tuturor viaţă veşnic fericită, pregustată aici şi trăită desăvârşit în Rai.