În Hristos „ nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Gal. 3, 28)

„Înviat-ai din morţi, Viaţa tuturor, şi înger luminat femeilor striga: Părăsiţi lacrimile: Apostolilor binevestiţi, strigaţi lăudând, că a înviat Hristos-Domnul, Care a binevoit a mântui, ca un Dumnezeu, neamul omenesc.” (Cântările Utreniei din ziua de Duminică, glasul 8)
Sunt bucuros că sunt român. Frumos a crescut neamul nostru şi ar fi păcat să îşi piardă valorile autentice. Mă simt bine că fac parte dintr-un neam ce are privilegiul să fie singurul popor născut creştin.
O particularitate deosebită este şi faptul că suntem o „insulă de latinitate” într-o „mare slavă”, ceea ce ne-a ajutat să fim singurul popor de gintă latină, ortodox. Cred, cu adevărat, că născându-ne ortodocsi am avut parte de o mare Binecuvântare Dumnezeiască.
Fără nici o îndoială fiecare popor are particularităţile sale frumoase, dar eu mă bucur că ale noastre au oarecum în centru creştinismul ortodox. Toate cele prezentate, mai sus, ne-au adus a avea multe calităţi izvorâte dintr-o credinţă echilibrată între raţionalismul grec şi pietismul rus. Latinitatea ne-a racordat la lumea apuseană şi la valorile ei, dar „marea slavă”
ne-a ferit de abaterile de la dreapta credinţă.
Pe oamenii de pe aceste meleaguri Biserica Ortodoxă Română i-a învăţat cum să se poarte. De educaţia neamului nostru ştim clar că s-a ocupat cântăreţul (numit pe vremuri dascăl) şi preotul. Primele manuale au fost cărţile de slujbă, după cum povesteşte şi Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”. Din aceste cărţi nu au învăţat numai copiii ce studiau în tinda bisericii, ci tot omul care era cu luare aminte la ceea ce se cânta la strană, în duminici şi sărbători.

Octoihul
Probabil textele cele mai cunoscute au fost cele din cartea de slujbă numită Octoih. Această carte este folosită, cam 37 de săptămâni pe an. După cum ne sugerează numele este împărţită în opt serii de rugăciuni ce se cântă pe opt linii melodice, deosebite una de cealaltă. Rugăciunile acestora se puteau auzi, de cel puţin patru ori pe an, de către credincioşi.
Prima cântare din slujba de duminică dimineaţa a glasului al optulea este cea la care am poposit astăzi. Este oarecum dedicată femeilor ce sunt chemate să vestească Învierea Domnului. Nu este singura cântare închinată eternului feminin în toată frumuseţea şi tenacitatea sa din această slujbă, precum şi din celelalte şapte glasuri. Cred că de am continua cu statisticile am descoperi că sunt mai multe cântări ale bisericii dedicate femeilor creştine.
Înaintaşii noştri au înţeles din acestea, şi nu numai, că femeia este apreciată de Dumnezeu ca şi bărbatul. Ca dovadă că acestea au fost bine înţelese sunt multe practici sociale în poporul român. Dacă urmărim iile ţesute de femeia româncă şi crestăturile făcute la porţi şi la troiţe, realizate de bărbaţi, vedem cum au ţesut sau sculptat aceeaşi înţelepciune populară. Nicăieri în lumea aceasta nu am văzut o armonie mai frumoasă şi mai pătrunzătoare între lucrarea bărbatului şi a femeii. Aceasta mă face să înţeleg cât de bine comunicau între ei, atât cele de zi cu zi, cât şi cugetările cele mai înalte ale familiei şi neamului. Cu siguranţă de aceea mişcările feministe nu au fost regăsite pe la noi, căci româncele aveau drepturi înainte ca acestea să fie revendicate în apusul creştin.